De ce Baptiştii nu sunt
Protestanţi
Sau
Originea şi doctrinele
Anabaptiştilor din secolul Reformei
De
Raul Enyedi
Introducere
A
|
NABAPTIŞTII din secolul
Reformei reprezintă unul din cele mai controversate subiecte din istoria
omenirii. Fiecare aspect al existenţei lor – originea, doctrinele, practica,
influenţa lor asupra lumii – a fost afirmată şi contestată într-o mulţime de
feluri. Atât apărătorii cât şi acuzatorii lor au descoperit că păstrarea
obiectivităţii, a imparţialităţii în timpul cercetării mişcării Anabaptiste este
cel mai greu lucru posibil. Anabaptiştii erau cunoscuţi ca oameni care urau
compromisul, iar poziţiile lor radicale erau fie iubite, fie urâte, dar
nicidecum privite cu indiferenţă.
Considerăm că lumea a ajuns
într-un punct, mai ales în mediul religios, în care există o nevoie urgentă ca
doctrinele Anabaptiştilor să fie cunoscute şi proclamate de toţi cei care doresc
continuarea existenţei Creştinismului pur şi al Bisericilor construite după
modelul nou testamentar (Epistola lui Iuda, versetul 3).
Trăim într-o epocă în care
afirmarea unei identităţi doctrinare sau denominaţionale este considerată a fi o
poziţie demodată. Cineva care susţine identitatea Baptistă este numit „îngust”,
„bigot”, „fanatic” sau „lipsit de bun simţ biblic”. Ca Baptişti, însă, este
imposibil să ştim încotro ne îndreptăm dacă nu ne cunoaştem identitatea
istorică. Nici un Baptist nu îşi poate cunoaşte identitatea şi originea, nu
poate şti de unde vine şi încotro se îndreaptă, dacă nu îi cunoaşte pe
Anabaptişti.
Anabaptiştii au marcat
semnificativ istoria creştinismului şi a lumii. Omul modern care trăieşte într-o
societate ce îi asigură dreptul de a se exprima liber, de a crede ceea ce
consideră potrivit, este tributar Anabaptiştilor secolului XVI. Mulţi dintre ei
au pierit prin mâna călăului sau mistuiţi de flăcările rugului pentru a proclama
şi apăra aceste drepturi fundamentale de care se bucură lumea civilizată
astăzi.
Anabaptistului persecutat,
vânat şi martirizat acum aproape cinci veacuri, baptistul modern îi datorează
existenţa sa, scheletul doctrinar pe care îi este construită biserica şi
totodată direcţia pe care o urmează. Având o asemenea moştenire, orice baptist
ar trebui să fie mândru de înaintaşii lui, dar smerit în faţa unui nor aşa de
mare de martori.
Astăzi, însă, baptiştii îi
ignoră sau renegă pe Anabaptişti, stânjenindu-se când sunt identificaţi cu ei.
Ba mai mult, sunt unii care îşi spun baptişti, dar mărturisesc deschis că se
identifică mai degrabă cu tabăra Protestantă sau cea Catolică decât cu cea
Anabaptistă. Considerăm că această tristă situaţie are două cauze. Prima – de
partea membrilor obişnuiţi – este ignoranţa. A doua – de partea liderilor – este
implicarea în mişcarea ecumenică.
Prima cauză, ignoranţa, deşi
nu este lăudabilă, are atuul inocenţei. În limba română sunt puţine materiale
disponibile care tratează istoria Anabaptiştilor, iar de la amvoane nu se mai
aude de mult timp învăţătura despre originile noastre baptiste. Cu toate
acestea, avertizăm că fiecare membru este responsabil înaintea lui Dumnezeu să
caute adevărul în orice privinţă, să judece ceea ce se predică – şi ce nu se
predică, să vegheze la puritatea doctrinară şi practică a bisericii din care
face parte.
A doua cauză este mult mai
dramatică şi deloc inocentă. Majoritatea liderilor baptişti nu mai pot fi
acuzaţi de ignoranţă – nu inocentă, cel puţin. Au trecut vremurile în care
baptiştilor nu li se permitea accesul la învăţământul superior sau la
informaţie. Informaţia există şi este disponibilă oricui vrea să studieze.
Învăţătura despre originile baptiste nu se predică nu pentru că nu este
cunoscută, ci fiindcă nu se potriveşte cu programa urmată de forurile baptiste
superioare. Aceasta este programa ecumenică urmată de toate marile denominaţii
creştine. Ecumenismul nu priveşte favorabil insistenţa asupra istoriei
denominaţiilor, fiindcă urmăreşte aducerea lor într-o epocă post-denominaţională. Istoria (care
inevitabil subliniază particularităţile denominaţionale) este minimizată sau
chiar schimbată de cei din largul cerc ecumenic.
Mai mult decât orice altă
denominaţie, Baptiştii au o istorie care nu se încadrează în şabloanele
ecumenice, fiind astfel extrem de incomodă. Nu este de mirare, deci, că odată cu
implicarea Baptiştilor în ecumenism a survenit şi o schimbare în poziţia lor cu
privire la propria origine. Întâi s-a renunţat la „teoria succesiunii” (care afirmă că
baptiştii sunt urmaşii creştinilor originali, şi că biserici de tip baptist, dar
cu nume diferite, au existat în fiecare secol
de la
Cristos încoace); apoi s-a renunţat şi la „teoria înrudirii Anabaptiste”, deoarece
Anabaptiştii erau drastic separaţi atât de Catolici cât şi de Protestanţi şi
erau stigmatizaţi ca fanatici, fiind făcuţi responsabili pentru două episoade
tragice din vremea Reformei timpurii, Războaiele Ţărănimii (1524-1525) şi
Împărăţia de la
Munster (1535-1536). S-a ales teoria
originii din separatiştii englezi, în 1609, prin John Smyth, cel care s-a
botezat singur şi apoi i-a botezat pe cei care îl însoţeau, organizând astfel
prima biserică baptistă din lume. O astfel de teorie este foarte convenabilă
cauzei ecumenice fiindcă îi încadrează pe baptişti în sfera Protestantismului
târziu, devenind continuatori ai Reformei, şi îi separă de evenimentele
zbuciumate ale secolului XVI şi de toate grupările medievale disidente, care
s-au împotrivit Catolicismului în mod vehement şi, în cele mai multe cazuri,
până la exterminare.
Scopul acestui articol este
să scoată la lumină o mică parte a istoriei Anabaptiştilor timpurii, a viziunii
lor, a doctrinelor lor specifice, a standardului lor de viaţă, a luptei lor
pentru păstrarea credinţei, a suferinţelor şi persecuţiilor prin care au trecut.
Având la dispoziţie informaţii esenţiale, citate din surse originale şi citate
din cei mai importanţi cercetători ai Anabaptismului, sperăm că cititorul îşi
poate forma o opinie generală, dar corectă despre Anabaptişti, aşa încât, la
sfârşitul lecturii, să fie capabil să răspundă la două întrebări esenţiale:
cine au fost Anabaptiştii? şi ce au crezut ei?
Definirea termenului „Anabaptist”
Numele de Anabaptism a fost
dat acelei mişcări ce s-a dezvoltat în timpul Reformei din secolul XVI a cărei
caracteristică generală a fost protestul faţă de botezul pruncilor practicat de
Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante, botez pe care îl
considerau nescriptural şi invalid. Cuvântul „Anabaptist” înseamnă
„re-botezător” şi a fost aplicat lor de către duşmani, în sens peiorativ. Ei
niciodată nu au acceptat această poreclă, fiindcă nu se considerau
re-botezători. Ei afirmau că botezul pruncilor nu este un botez validat de
Scripturi, de aceea nu poate fi numit botez. Ei considerau că botezul valid era
doar cel aplicat unor persoane suficient de mature pentru a-şi exprima propria
credinţă în Cristos. Între ei, se numeau
„fraţi” şi doreau să fie cunoscuţi sub numele de „creştini”. Insistau atât de
mult asupra acestui aspect, încât numele general prin care sunt cunoscuţi între
simpatizanţii lor este acela de „Fraţi” (Fraţii Elveţieni, Fraţii Germani, Fraţii
Moravieni, etc.).
Ei susţineau de asemenea
Noul Testament ca fiind singura autoritate în materie de credinţă şi practică.
Se opuneau clerului şi credeau în egalitatea tuturor membrilor în biserică.
Credeau că urmarea lui Cristos însemna trăirea unei vieţi de perseverenţă spre
sfinţenie. Aveau credinţa că fiecare om este liber să aleagă ce doreşte să
creadă sau în ce biserică să fie membru, indiferent de statul în care se
află.
Încă
de la început trebuie subliniat că în categoria „Anabaptiştilor”, oponenţii lor
au inclus orice grupare care se opunea botezului pruncilor şi asocierii
Bisericii cu autorităţile seculare. Astfel, vom întâlni sub această denumire
atât grupuri paşnice, cât şi revoluţionare; atât grupuri „evanghelice” cât şi
fanatice. Această generalizare nu a fost întâmplătoare, ci intenţionată, cu
scopul de a-i face urâţi de oameni. Philip Schaff, unul din cei mai mari
istorici ecleziastici, a afirmat: „Există două feluri
de Anabaptişti, moderaţi şi fanatici. Eşuarea în a face această distincţie a
făcut rău şi a cauzat Baptiştii moderni să nege legătura lor cu Baptiştii
Reformei, când de fapt ei sunt descendenţii direcţi ai tipului moderat şi nu au
nici un motiv să fie ruşinaţi de predecesorii lor” (The New Schaff-Herzog
Encyclopedia, Vol. 1, p. 370). Vom încerca în această
lucrare să distingem diferitele grupări catalogate drept „Anabaptiste” şi să îi
diferenţiem pe Anabaptiştii „evanghelici” de cei revoluţionari sau
fanatici.
Orice
istoric se confruntă cu o problemă serioasă atunci când încearcă să studieze
obiectiv disidenţa într-o societate monolitică, totalitară. Istoria este scrisă
de cei care au câştigat puterea, iar lucrul acesta este valabil şi în cazul
istoriei Anabaptiştilor. În nici un stat nu au câştigat puterea – de fapt, nici
nu urmăreau acest lucru – iar principiile lor nu au fost puse în practică decât
în micile comunităţi pe care le formau. Schaff observă, „Informaţia referitoare la
Anabaptişti este în mare
parte derivată din surse deficiente şi pline de prejudecăţi” (Ibid.). Marea majoritate a
izvoarelor istorice provin de la duşmanii lor, fie de la Catolici , fie de
la Protestanţi.
Aceştia nu ezitau să le reproşeze cele mai odioase şi mai monstruoase crime,
calomnia fiind considerată ca făcând parte din arsenalul „omului lui Dumnezeu”.
Franklin Littell spune: „…scrierile şi documentele
mişcării au fost suprimate cu succes, pe când polemicile duşmanilor lor aveau o
largă circulaţie şi au fost traduse timpuriu în diferite limbi (inclusiv în
engleză)” (The Anabaptist Concept of the Church, p.
148).
Pentru multă vreme istoricii
le-au construit o imagine folosindu-se de materialele puse la dispoziţie de cei
care le erau cei mai mari duşmani… Doar urmaşii lor şi puţini dintre cei care nu
făceau parte din cercurile lor nu îi considerau drojdia societăţii, oamenii
diavolului, duşmanii lui Cristos şi ai ordinii sociale…
În
orice vreme, cei ce se identificau cu Anabaptiştii, tânjeau după achitarea
acestora. C.H. Spurgeon spera că „Va sosi probabil
timpul în care istoria va fi re-scrisă, iar Baptiştii calomniaţi din Olanda şi
Germania vor fi achitaţi de orice complicitate la delirurile fanaticilor nebuni,
şi se va dovedi că ei erau avangarda armatei pentru libertatea religiei, oameni
care au trăit înaintea timpurilor lor, dar a căror influenţă ar fi putut salva
lumea de secole de zbateri în mocirla semi-papalităţii, dacă li s-ar fi permis
un joc cinstit” (Cook, The Story
of the Baptists, p. 56).
Vremurile după care tânjea
Spurgeon au început demult, dar marea parte a urmaşilor lor nu mai sunt
interesaţi de istoria Anabaptiştilor.
Anabaptiştii şi Reforma radicală
Prin originea şi
particularităţile lor, Anabaptiştii s-au deosebit atât de Catolici, cât şi de
Protestanţi. Au format o mişcare distinctă, care nu s-a identificat cu nici una
din tabere, rămânând întotdeauna separaţi şi independenţi de ele. George Williams, unul din cei mai importanţi
cercetători ai Anabaptiştilor, a afirmat: „Din toate
privinţele ajungem să recunoaştem în Reforma Radicală o expresie majoră a
mişcării religioase a secolului şaisprezece. Este una la fel de distinctă precum
Luteranismul, Calvinismul şi Anglicanismul, şi este prin comparaţie probabil la
fel de semnificativă în ascensiunea Creştinismului modern” (Spiritualist and Anabaptist Writers, p.
19).
Mişcarea Anabaptistă se
încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma
radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între
care nu exista cooperare, ci mai degrabă rivalitate.
Henry Bullinger, secundul
lui Zwingli, a încercat o clasificare a lor, sugerând existenţa a treisprezece
grupări diferite (vezi Christian, A
History of the Baptists, Vol. 1, p. 87), dar numărul grupărilor era chiar
mai mare. Sebastian Franck, un alt contemporan, nota varietatea existentă
printre radicali: „mi se pare că nu există doi care să
fie de acord unul cu altul în toate punctele” (Christian, op. cit., p.
87).
Johann Mosheim a văzut
aceasta când a scris, în 1726, Fundamentele istoriei ecleziastice:
„Dacă originea acestei secte discordante care a cauzat
atâta pagubă atât în comunitatea civilă cât şi în cea religioasă trebuie căutată
în Elveţia sau în Olanda şi Germania, sau în vreo altă ţară nu este important de
ştiut şi imposibil de determinat pe deplin. În opinia mea, nu se poate afirma
decât că în acelaşi timp, – adică nu mult după începerea Reformei de Luther –
s-au ridicat oameni de acest fel în mai multe ţări diferite. Aceasta se poate
deduce din faptul că aproape toţi liderii timpurii de o anumită vază printre
Anabaptişti erau fondatori ai unor secte diferite. Căci deşi toţi aceşti
reformatori ai bisericii, sau mai degrabă, aceşti proiectanţi de biserici noi,
sunt numiţi Anabaptişti, deoarece toţi negau că pruncii sunt subiecţii potriviţi
pentru botez şi botezau din nou solemn pe cei ce fuseseră botezaţi în pruncie,
cu toate acestea, chiar de la început, la fel cum este şi astăzi, erau împărţiţi
în grupuri variate care se contraziceau şi disputau asupra unor puncte nu de
mică importanţă” (p. 686).
Philip
Schaff afirmă: „Trebuie să deosebim cu atenţie clasa
mai bună de Baptişti şi Menoniţii de turbulenţii revoluţionari radicali şi
fanatici, asemenea lui Carlstadt, Muenzer şi liderilor tragediei de
la
Muenster ” (History of
the Christian Church, Vol.
VII., p. 396).
Fritz Blanke, în Anabaptism and the Reformation spune:
„Pe lângă canalul principal al Reformei, curgeau trei
alte curente: Anabaptismul, spiritualismul şi anti-Trinitarianismul. Deşi
existau tranziţii şi fenomene de frontieră între aceste curente, ele pot totuşi
fi socotite ca diferite în esenţă. Anabaptismul la rândul său poate fi împărţit
în patru ramuri: Fraţii Elveţieni, Fraţii hutteriţi în Moravia, Melchioriţii,
notorii pentru împărăţia lor apocaliptică de la
Munster , 1534-35; şi
Menoniţii.”
(Hershberger, The Recovery of the
Anabaptist Vision, p. 57).
Mai recent, George Williams
a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care
formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi
participanţii în Reforma Radicală au avut în comun dezamăgirea faţă de aspectele
morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi
Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia.
Printre disidenţi în Reforma Radicală există trei mai grupuri: Anabaptiştii
propriu zişi, Spiritualiştii şi Raţionaliştii Evanghelici.” (Spiritualist and Anabaptist Writings, p.
20)
Raţionaliştii evanghelici
erau în mare majoritate unitarieni (anti-trinitarieni). Erau numeroşi în Polonia
şi Transilvania, unde în a doua jumătate a sec. XVI trecuseră la socinianism.
Reprezentaţii lor sunt Michael Servetus, Faustus şi Laelius Socinus, iar în
Geneva lui Calvin, îi aveau de partea lor pe Castellius şi Crellius, unii din
cei mai înfocaţi apărători ai libertăţii conştiinţei.
Spiritualiştii erau numiţi
astfel deoarece credeau în inspiraţia imediată a Duhului. Puneau accent pe
„cuvântul interior”, considerându-l superior Scripturilor scrise. Urmăreau
crearea unei biserici noi, de credincioşi, dar nu considerau necesară o
întoarcere la modelul Noului Testament. Respingeau botezul în general, la fel ca
celelalte sacramente. Se opuneau asocierii Bisericii cu puterea civilă. Erau
porecliţi „Schwarmer”, entuziaşti,
fanatici.
Williams indentifică 3 mari
tabere între spiritualişti: raţionaliştii (Sebastian Franck este cel
mai reprezentativ); evanghelicii
(Caspar Scwenckfeld este cel mai reprezentativ) şi revoluţionarii (Thomas Muenzer şi
Andreas Carlstadt, fostul asociat al lui Luther). Revoluţionarii vesteau
sfârşitul iminent al ordinii sociale şi instaurarea Împărăţiei lui Cristos.
Muenzer a devenit liderul religios al Războiului Ţărănimii (1524-1525),
încercând să instaureze cu sabia Împărăţia paşnică a lui
Cristos.
Anabaptiştii, la rândul lor,
sunt clasificaţi de Williams în 3 mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi revoluţionari. Cu toţii voiau o biserică
spirituală. Toţi botezau adulţii. Toţi militau pentru libertate religioasă. Toţi
practicau „ucenicia”, urmarea lui Cristos. Cu toate acestea, cele trei grupări
difereau unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în
rarele momente când exista, era redusă.
Evanghelicii reprezentau
principalul curent al Anabaptismului. Printre liderii lor mai cunoscuţi se
regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527),
Georg Blaurock (ca. 1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia:
Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm Reublin (m. după 1559), Balthasar
Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda: Menno Simons
(1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568) şi Obbe Philips (ca. 1500-1568), în
prima parte a lucrării sale. Erau caracterizaţi de înalte standarde morale, erau
paşnici şi lucrativi. Credeau în libertatea individului de a crede ceea ce îi
dicta conştiinţa, credeau într-o biserică constituită din credincioşi
veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului
armelor şi refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau
ordinelor autorităţii civile. Din corpul principal al Anabaptiştilor evanghelici
s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care
practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor
comunităţii.
BALTHASAR HUBMAIER
CONRAD GREBEL MENNO SIMONS GEORGE BLAUROCK
Anabaptiştii contemplativi
erau cei care, la fel ca Spiritualiştii, puneau un puternic accent pe iluminarea
Duhului. Priveau „cuvântul interior” şi litera Scripturii ca 2 talere ale
aceleiaşi balanţe. Reprezentanţii lor de seamă au fost Hans Denck (ca.
1500-1527) (pentru un timp el a fost liderul Anabaptiştilor Evanghelici din
Augsburg), Hans Hut (m. 1527), (în ultimii săi ani, însă, a lucrat printre
Anabaptiştii evanghelici), Ludwig Hatzer (1500-1529), Adam Pastor (m. între
1560-70). Denck şi Hatzer au colaborat la traducerea profeţilor mari din ebraică
în germană, anticipând cu cinci ani traducerea lui Luther. Decesul în exil al
lui Denck şi execuţia lui Hatzer au oprit traducerea întregului Vechi
Testament.
Anabaptiştii Revoluţionari
erau cei care insistau asupra instaurării Teocraţiei lui Cristos pe pământ.
Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie
divină”. Liderii lor, Melchior Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi
profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea apocalipsului şi a
Împărăţiei, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au
reuşit să pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie (1534), în
aşteptarea venirii lui Mesia, Matthijs şi apoi succesorul său, Jan Bockold de
Leyden au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre abuzuri
grosolane, printre care şi poligamia. După tragicul sfârşit al dezordinilor de
la
Munster (iunie 1535), atât Catolicii cât şi Protestanţii s-au grăbit să îi
identifice pe toţi Anabaptiştii cu acel grup de fanatici. Rezultatul a fost un
teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de Anabaptişti nevinovaţi au
căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.
Vastele diferenţe în
doctrină şi practică prezente între grupările adunate sub stindardul Reformei
radicale nu au scăpat necunoscute autorităţilor Protestante şi Catolice.
Identificarea tuturor Anabaptiştilor cu o minoritate fanatică şi revoluţionară a
fost intenţionată (acest obicei era vechi în rândul Catolicilor), iar Luther,
Zwingli, Calvin şi ceilalţi reformatori nu pot fi achitaţi pentru calomniile lor
care au adus valuri repetate de persecuţii şi execuţii asupra unor Anabaptişti
nevinovaţi, care condamnau şi respingeau la fel de mult ca ei abuzurile unei
minorităţi fanatice. „Cu toate acestea, marii
Reformatori Protestanţi şi asociaţii lor au fost cei mai aprigi duşmani şi
persecutori ai Anabaptiştilor; şi erudiţii şi polemiştii Protestanţi, începând
cu Martin Luther, Ulrich Zwingi, Phillip Melanchton, John Calvin şi Henry
Bullinger, au desenat şi redesenat un portret compozit al lor ca fanatici şi
revoluţionari” (Williams, op. cit., p. 26).
Varietatea era eticheta
veacului. Şi nu doar printre radicali. Tabăra Catolică era împărţită. Mulţi se
opuneau excomunicării lui Luther şi exprimau sentimente asemănătoare lui. Tot
mai multe voci, chiar de pe tronul papal, susţineau nevoia unei reforme morale.
Umanismul care cocheta cu filosofia păgână tindea spre o respingere a
superstiţiilor şi „misterelor” Bisericii. Cistercienii continuau vechea lor
luptă ca şi laicii să aibă acces la paharul cu vin din
euharist.
Nici în tabăra Protestantă
nu exista mai multă unitate. Sub stindardul lui Luther s-a adunat o mulţime
pestriţă care avea interese variate. Hutten, Sickingen şi Rubianus erau mânaţi
de naţionalism, nu de vreun sentiment religios. Alţii doreau o reformare a
ordinii sociale şi economice. Unii nobili au trecut de partea lui fiindcă urau
să vadă cum banii germani se scurg spre Roma. Ţăranii şi orăşenii vedeau în
Luther omul care avea să schimbe ordinea socială şi economică, punând punct
feudalismului.
Nici în Elveţia nu exista
mai multă unitate între Protestanţi. Fritz Blanke a spus: „În 1523-1524 Zwingli însuşi distingea trei grupuri diferite
în rândul populaţiei. Erau oameni în Zurich [în oraş şi canton], spunea el, care
erau Protestanţi din ură pentru Catolicism. Aceea a fost categoria, încă
existentă, a ‚Protestanţilor negativi’, care erau Protestanţi fiindcă nu doreau
cu nici un chip să fie Catolici.
Al doilea grup
era compus din Protestanţi libertini, care nu văd în Evanghelie altceva decât o
oportunitate de a trăi o viaţă şi mai stricată.
Dar mai exista
şi un al treilea cerc: cei care ‚lucrează în Cuvântul lui Dumnezeu’, care caută
să trăiască după Cuvânt şi să pătrundă mereu mai adânc în Sfintele Scripturi.
Acest ultim grup era grupul lui Zwingli, ‚cercul restrâns al colaboratorilor
săi’” (Hershberger, Ibid., p. 58, 59).
Anabaptiştii evanghelici sunt predecesorii
Baptiştilor, Menoniţilor şi Hutteriţilor, de aceea, păstrând în minte
diferenţele dintre toate grupările catalogate „Anabaptiste”, ne vom concerta
eforturile pentru a demonstra că Anabaptiştii Evanghelici nu s-au identificat cu
tabăra Protestantă, având o origine, doctrine şi practici diferite.
Din acest moment, nu vom mai
folosi termenul „Anabaptist” în sensul său general, ci, dacă nu se va menţiona
altfel, termenul va fi folosit pentru a desemna „Anabaptiştii
Evanghelici”.
Care a fost originea Anabaptiştilor?
Surprinzător, nici un
istoric nu poate da un răspuns cert şi definitiv la această întrebare. Există 2
şcoli principale de gândire, care au formulat 2 teorii. Prima afirmă că
Anabaptismul este un „fiu” al Reformei şi parte integrantă a ei. Acest curent
trebuie analizat în contextul Reformei, neavând nici o legătură cu grupările
separatiste medievale, chiar dacă doctrinele şi practicile erau asemănătoare.
Principalele argumente aduse sunt: 1. Nu există dovezi istorice clare care să
ateste descendenţa Anabaptiştilor din Waldenzi, din Fraţii Boemi sau din alte
astfel de grupări; 2. marea majoritate a
liderilor Anabaptişti au trecut de la Catolicism la Anabaptism via
Protestantism; 3. Anabaptismul s-a răspândit cu succes doar în zonele în care
Reforma câştigase teren (argumentul adus de Fritz Blanke în Anabaptism and the Reformation); 4.
Existau diferenţe de doctrină şi practică între Waldenzii din timpul Reformei şi
Anabaptişti, iar aceştia au trecut de partea Reformatorilor în 1532, nu a
Anabaptiştilor. Câţiva reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli au fost: Bender,
Blanke, Estep, Littell, Zijpp.
A doua teorie afirmă că
Anabaptiştii sunt moştenitorii grupărilor evanghelice medievale. Câţiva
reprezentanţi importanţi ai acestei şcoli sunt istoricii Keller, Vedder,
Christian, Jarrel, Verduin. Se recunoaşte absenţa unor dovezi incontestabile ale
unei descendenţe directe din grupările medievale, dar se subliniază următoarele
aspecte care dovedesc o origine mai veche decât 1517 (anul iniţierii Reformei):
1. Toţi istoricii, chiar cei
ce îi încadrează pe Anabaptişti în cercul larg al Reformei recunosc că
Anabaptismul a început deodată, în Elveţia, Germania, Olanda, şi în alte părţi
ale Europei occidentale aparent fără vreo legătură directă între ele. Schaff este un
exemplu elocvent: „Opiniile radicale s-au răspândit cu
mare rapiditate sau au apărut simultan, în Berna, Basle, St. Gall, Appenzell, pe
tot cursul superior al Rinului, în partea sudică a Germaniei şi Austria”
(op. cit., vol. VIII, p. 58).
Creşterea lor extraordinară
nu poate fi explicată decât prin existenţa unui material pregătit
anterior. Istoricul
Henry Vedder afirmă: „Apariţia
evident bruscă a Anabaptiştilor şi creşterea lor rapidă în
Germania este un
fenomen remarcabil – unul din cele mai ciudate lucruri din istorie, dacă refuzăm
să privim dincolo de suprafaţă. Unii
istorici insistă că Anabaptiştii nu au avut o existenţă anterioară; că este în
zadar să se privească înapoi dincolo de prima menţionare a lor pentru a le afla
originea. Dar aceasta înseamnă a spune că un eveniment a avut loc fără o cauză
adecvată. Nici o sectă sau grupare în istorie nu a avut o creştere aşa
extraordinară ca cea avută de Anabaptişti în primii ani ai Reformei decât dacă
au avut o istorie anterioară… Numele ‚Anabaptist’ nu îl întâlnim ca aplicat
vreuneia din aceste secte înainte de Reformă; dar gruparea Anabaptistă din
perioada Reformei şi-a avut rădăcinile în aceste secte preexistente, şi a găsit
în rămăşiţele lor materialele pentru o creştere surprinzătoare” (A Short History of the Baptists, p. 146,
147).
2. Începutul Anabaptismului
nu poate fi atribuit unui singur lider, nici măcar unui grup. Bisericile
Protestante pot imediat să identifice persoana care i-a fondat. Mosheim admite
că: „Originea acelei secte care, de la repetarea
botezului primit în alte comunităţi, sunt numiţi Anabaptişti, dar care de
asemenea sunt numiţi Menoniţi… este foarte obscură (într-o altă
traducere, expresia este redată prin: „ascunsă în adâncimile antichităţii”). Fiindcă ei au apărut deodată, în diferite ţări ale Europei
sub influenţa unor lideri cu caractere şi opinii diferite…” (op. cit., p.
384, 385).
3. doctrinele lor specifice
nu sunt noi. Schaff spune: „Anabaptiştii nu au
inventat opoziţia lor faţă de botezul pruncilor, fiindcă întotdeauna au existat
grupări în Biserică ce au fost antipedobaptiste.” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia, vol.
I, p. 370) Translatorul lui Mosheim spune: „Nici Menno
şi nici primii Anabaptişti nu au avut intelecte atât de disciplinate încât să
fie capabili să îşi lege sistematic gândurile. Doctrinele lor au fost avansate
cu mult înainte de Reformă, de Catari, Albigenzi şi Waldenzi, precum şi de
Husiţi. Aceasta se poate arăta prin documente incontestabile, din înregistrările
Inchiziţiei şi din Mărturisiri; şi Mosheim însuşi susţine acest fapt în
secţiunea 2 din acest capitol. Acele secte au fost într-adevăr oprimate, dar nu
exterminate. Aderenţi ai doctrinelor lor au fost împrăştiaţi pretutindeni în
Germania, Elveţia, Boemia şi Moravia; şi au fost încurajaţi de Reformă să iasă
la iveală în mod deschis, să formeze o uniune mai apropiată între ei şi să facă
prozeliţi la doctrinele lor. Din ei au ieşit Anabaptiştii, ai căror învăţători
erau în mare parte oameni fără învăţătură, care au înţeles Scripturile după
literă şi au aplicat cuvintele Bibliei fără deduceri filosofice, conform modului
lor pervers de interpretare, doctrinelor lor particulare despre biserică,
anabaptism, războaie, pedepse capitale, jurăminte, ş.a.m.d. Chiar şi doctrina
lor referitoare la magistraţi şi-au derivat-o din Luca 22:25 şi 1 Corint. 6:1,
iar maniera în care au fost trataţi de magistraţi ar fi putut avea o influenţă
considerabilă asupra doctrinei lor despre ei” (Mosheim, op. cit.,
p. 694,
notă).
Leonard Verduin spune: „Ceea ce a erupt în cel de-al Doilea Front [aripa
stângă, radicală a Reformei] a fost o resurgenţă a
acelor tendinţe şi opinii care existau deja de secole împotriva ordinii
medievale; a fost legată de cercurile antice în care, în ciuda persecuţiei, un
corp de opinii şi convingeri antice erau încă în viaţă. Nu a fost ceva care s-a
ridicat, fără o rădăcină mai adâncă, din evenimentele care au avut lor în
1517.” (The Reformers and their Stepchildren, p.
14) „Disidenţa
împotriva ordinii medievale era deja veche de un mileniu şi extrem de
răspândită” (Ibid., p. 15). „Stânga Protestantă a fost
moştenitoarea lumii subterane medievale. Avea categorii de gândire şi un
vocabular apărut din ereziile medievale târzii,…, un vocabular care a existat
înaintea Reformei şi avea propria-i putere şi propriu-i impuls, cu totul separat
de Luther (Ibid, p.
35-36). „sursele nu
disting nici o persoană ca întemeietor al rebotezării în secolul şaisprezece…
Cum a apărut anonim o asemenea practică atât de radicală este mai mult decât
ciudat – dacă se presupune, aşa cum este voga, că Anabaptismul a fost un simplu
produs al secolului şaisprezece. Dar această tăcere în privinţa aceluia care
trebuie creditat cu ideea devine întru totul explicabilă imediat ce se
realizează că ceea ce a fost cunoscut ca Anabaptism în timpurile Reformei nu a
fost nicidecum ceva nou… Nimeni nu este creditat cu inventarea Anabaptismului
secolului şaisprezece pentru motivul suficient că nimeni nu l-a inventat”
(Ibid.,
p.
189). „Rebotezarea
este tot atât de veche pe cât constantinianismul [doctrina lui Constantin cel
Mare care unea puterea imperială cu cea ecleziastică]”
(Ibid, p. 190).
Argumentul trecerii multor
lideri la
Anabaptism de la Catolicism via Protestantism nu este
unul cu aplicaţie universală. Este adevărat că lideri precum Grebel, Manz,
Blaurock sau Hubmaier au trecut întâi de partea Protestanţilor, şi apoi au
devenit Anabaptişti, dar au existat de asemenea lideri care au trecut de
la
Waldenzi la Anabaptişti. Printre ei
se numără Hans Hoch, Leonard Meister şi alţii (vezi Thieleman van Braght, Martyr’s Mirror, p. 413, 416).
Argumentul că Anabaptismul
s-a dezvoltat doar în spaţiile în care Protestantismul câştigase proeminenţa nu
este valid. Anabaptismul a fost larg răspândit în Austria, unde Protestantismul
a avut puţin succes. Mai mult, Protestantismul câştigase lupta împotriva
Catolicismului în zonele în care „erezia” medievală era larg răspândită şi
acceptată, slăbind astfel autoritatea papală. Anabaptismul, care de asemenea a
avut succes în zonele în care „erezia” medievală era comună, datorează puţin
Protestantismului în această privinţă.
John T. Christian afirmă:
„În locurile în care au înflorit Waldenzii, Baptiştii
au prins rădăcini adânci. Această afirmaţie rămâne valabilă în fiecare ţară şi
în fiecare oraş” (op. cit., p. 89). Will Durant, marele istoric al
civilizaţiilor, spune: „La început, Anabaptiştii s-au
manifestat în Elveţia, unde se poate să se fi strecurat creştinismul paşnic al
valdensilor din Sudul Franţei sau al fraţilor cerşetori din Ţările de
Jos” (Civilizaţii istorisite, vol. 18, p. 85).
Mosheim, istoricul luteran,
declară: „În primul rând, eu cred că Menoniţii nu
greşesc în totalitate atunci când se laudă cu o descendenţă dintre acei
Waldenzi, Petrobrusieni şi alţii, care sunt de obicei denumiţi Martori ai
adevărului înainte de Luther. Înainte de epoca lui Luther, existau ascunşi în
aproape toate ţările Europei, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi
Germania, foarte multe persoane, în a căror minţi era adânc înrădăcinat acel
principiu pe care Waldenzii, Wickliffiţii şi Hussiţii l-au susţinut, unii mai
ascuns, alţii mai deschis” (Ibid., p. 385)
La argumentul diferenţei
dintre Waldenzi şi Anabaptişti şi al unirii dintre primii cu Reformatorii, se
răspunde că doar Waldenzii piemontezi [cei din regiunea Piemont, din nord vestul
Italiei] au acceptat pactul, şi nu toţi, fiindcă generaţia mai în vârstă de barbi [păstori] au refuzat compromisul,
considerându-l o trădare; au trimis delegaţii la fraţii lor din Strassburg, iar
apoi în Boemia şi Moravia (vezi Verduin, op. cit., p.179). Picarzii [numele dat
Waldenzilor care s-au stabilit în aceste zone], Fraţii Boemi şi Husiţii nu s-au
unit niciodată cu Reformatorii.
Reformatorii au recunoscut
originea distinctă şi antică a Anabaptiştilor. Christian
îl citează pe
Zwingli ca spunând: „Învăţătura Anabaptismului nu este
o noutate, ci pentru o mie trei sute de ani a cauzat mare tulburare în biserică,
şi a căpătat aşa putere, încât încercarea în această epocă de a lupta contra ei
pare zadarnică pentru un timp” (Christian, op. cit., p.
86).
Luther afirmă acuzator:
„În vremurile noastre doctrina Evangheliei,
restabilită şi curăţită, a atras la ea şi a câştigat pe mulţi care în vremuri
mai vechi au fost suprimaţi de tirania Antihristului, a Papei; totuşi, au plecat
de la noi Wiedertaufer, Sacramentschwarmer und andere Rotengeister [Anabaptişti,
fanatici în privinţa sacramentelor şi alţi făuritori de partide]… căci nu erau
dintre noi, deşi pentru o vreme au mers împreună cu noi” (Verduin, Ibid.,
p. 18).
Într-adevăr, grupările
separatiste au salutat acţiunea călugărului augustin şi au sperat într-o mare
trezire. Sola Scriptura erau cuvintele care îi atrăgeau şi i-au determinat să îl
sprijine pe Luther. Dar când acesta a făcut compromisul cu puterea seculară,
aceste grupări nu s-au mai identificat cu el, ci l-au condamnat fiindcă s-a
oprit la jumătatea drumului spre o reformă completă.
Robert Barclay, care nu s-a
identificat cu Anabaptiştii, a afirmat despre ei:
„După cum vom arăta, ascensiunea ‚Anabaptiştilor’ a avut loc cu mult timp
înaintea formării Bisericii Angliei [1534], şi există de asemenea motive să
credem că pe continentul European societăţi creştine mici, ascunse, care
susţineau multe din opiniile ‚Anabaptiştilor’, au existat încă din vremurile
Apostolilor. În sensul transmiterii directe a Adevărului Divin, şi al naturii
adevărate a religiei spirituale, pare probabil că aceste Biserici au o
descendenţă sau succesiune mai veche decât cea a Bisericii Romane” (The Inner Life of the Religious Societies,
p. 11, 12).
Anabaptiştii susţineau că
aveau o origine mai veche decât cea a Protestanţilor. Reformatorii şi Catolicii
au recunoscut şi ei aceasta. Unii din cei mai mari istorici au recunoscut
legătura dintre Anabaptismul secolului XVI şi grupările disidente medievale.
Aceasta este poziţia istorică baptistă, deoarece Baptiştii au susţinut
întotdeauna că traseul lor istoric nu s-a intersectat nici cu cel Catolic, nici
cu cel Protestant.
Doctrinele specifice ale Anabaptiştilor, comparate cu doctrinele
echivalente Catolice şi Protestante
Diferenţele dintre cele trei
tabere sunt cel mai clar vizibile pe terenul doctrinar. Vom încerca să prezentăm
diferenţele teologice (împreună cu aplicaţiile lor practice) dintre tabăra
Catolică, cea Protestantă şi cea Anabaptistă.
1.
Autoritatea
Scripturilor
Diferenţa fundamentală între
Anabaptişti şi celelalte grupări constă în modul în care aceştia percepeau
Scriptura. Toate celelalte diferenţe dintre Anabaptişti, Protestanţi şi Catolici
sunt derivate din această percepţie. La personajele care au avut o perioadă de
tranziţie de la
Catolicism la Anabaptism via
Protestantism, se poate observa că prima doctrină pe care au crezut-o a fost
aceea a suficienţei Scripturii în materie de credinţă şi
practică.
Biserica Catolică nu
considera Biblia ca normativă pentru credinţă şi practică, dogmele sale fiind
fundamentate pe tradiţie şi pe decretele conciliilor şi ale papilor (vezi
Neander, History of Christian Dogmas, Vol. II, p. 623, 624). Aceste dogme contraziceau
litera Scripturii, de aceea papalitatea a încercat să îngroape Biblia. Biblia nu
era tradusă în limbile vorbite de mase, iar laicilor li se interzicea să o
citească. Nici chiar preoţii nu o cunoşteau. Menno Simons, povestea că, pe când
era preot Catolic, se ferea să citească Biblia, ca nu cumva să fie dus în
eroare. „ ‚Biblia este ca ceara moale pe care orice om
o poate modela după cum doreşte’, spunea Glapion, duhovnicul lui Carol V lui
Spalatin, capelanul electorului Frederic, avertizând că nici un sistem de
credinţă nu poate fi construit, fără riscuri, numai pe Biblie” (Durant,
Civilizaţii istorisite, vol. 18 p. 38).
Poziţia de început a
Protestanţilor a fost similară cu cea a Anabaptiştilor. Ei considerau Scriptura
ca fiind suficientă şi normativă pentru credinţă şi practică. Atunci când Martin
Luther a stat înaintea Dietei imperiale de la Worms , el a cerut să fie judecat
cu Scriptura, consimţind să retracteze tot ceea ce scrisese şi era dovedit ca
nefiind conform Scripturii. Johann Eck, reprezentantul Catolic înaintea Dietei
i-a răspuns:
„Martin,
cererea ta de a fi judecat după Scripturi este aceea a tuturor ereticilor. Nu
faci nimic altceva decât să repeţi greşelile lui Wyclif şi Huss. Cum poţi
pretinde că eşti singurul care înţelege semnificaţia Scripturilor? Consideri a
ta judecată mai presus de a atâtor oameni iluştri şi pretinzi că ştii mai multe
decât ei? Nu ai nici un drept să pui la îndoială sfânta credinţă orânduită de
Cristos, legiuitorul desăvârşit, răspândită în lumea întreagă de apostoli,
pecetluită cu sângele martirilor, confirmată de conciliile sfinte, definită de
Biserică … şi despre care papa şi împăratul ne interzic să vorbim, întrucât
această discuţie nu duce la nimic. Te întreb, Martin, şi să răspunzi sincer şi
fără ascunzişuri, retractezi sau nu scrierile tale şi greşelile pe care le
conţin?”
(Durant, op. cit., p. 41).
Luther a răspuns: „Doar dacă o să fiu convins să o fac prin mărturii din
Scriptură sau prin raţiunea evidenţei (căci nu cred nici în papă şi nici în
concilii: este cert că au greşit prea des şi s-au contrazis), altfel sunt legat
prin textele pe care le-am adus; conştiinţa mea este închisă în cuvintele lui
Dumnezeu. Să revoc ceva, nu pot şi nu vreau să o fac. Căci a acţiona împotriva
conştiinţei tale este periculos şi nu este cinstit. Dumnezeu să mă ajute.
Amin!” (Febvre, 131).
În anul 1521, Zwingli, în
Zurich, sprijinit de consiliul cantonal, le-a cerut preoţilor din jurisdicţie să
nu predice nimic din ce nu se găsea în Sfânta Scriptură (Durant, op. cit. p.
99). Printre tezele apărate de Zwingli în disputa din 25 ianuarie 1523, se
regăseau următoarele: „1. Toţi cei ce spun că
Evanghelia nu valorează nimic fără aprobarea Bisericii greşesc şi Îl hulesc pe
Dumnezeu…; 15. Căci crezând Evanghelia suntem mântuiţi şi necrezând suntem
condamnaţi, căci întreg adevărul este clar revelat în ea; 24. Creştinii nu sunt
obligaţi să săvârşească nici o faptă care nu a fost poruncită de
Dumnezeu…” (Noll, Confessions and Cathechisms of the Reformation, p.
40-42).
Sola Scriptura! Numai
Scriptura! Acesta a fost strigătul Reformatorilor. Întotdeauna au recurs la
acest strigăt în disputele cu Catolicii. Dar atunci când s-au văzut în faţa unei
decizii majore, de a păstra sau nu Tradiţia, Reformatorii au şovăit. Strigătul
lor a scăzut în intensitate. Reformatorii au dat înapoi şi s-au văzut puşi în
faţa unei situaţii delicate, fără ieşire. Erau încă legaţi de Tradiţie. Viziunea
lor asupra bisericii şi societăţii nu era cea a creştinismului ante-nicean, ci
post-nicean. Nu erau pregătiţi ca în reforma lor să treacă dincolo de Împăratul
Constantin. Atunci şi-a ridicat vocea Anabaptismul, care apela doar
la
Biblie şi îi acuza pe reformatori de inconsecvenţă, de oprire la jumătatea
drumului. În acel moment apare separarea clară între Protestanţi şi Anabaptişti.
„Martin Luther a spart ulciorul papei, dar a păstrat
bucăţile”, spunea un Anabaptist (Liechty, Early Anabaptist Spirituality,
p. xvi).
Protestanţii se vedeau
prinşi, fără ieşire, între două fronturi. Schaff spune despre Reforma în
Elveţia: „Aceasta a fost plasată între cele două
focuri ale Romanismului şi Ultra-Protestantismului. A fost atacată din faţă şi
din spate, din afară şi dinăuntru, de Romanişti pe baza tradiţiei, de Radicali
pe baza Bibliei. În unele privinţe, pericolul din partea ultimilor era mai
mare…” (Schaff, History of the Christian Church, vol. 8, p. 56). Zwingli însuşi mărturisea că lupta contra
Catolicilor era „o joacă de copii” în
comparaţie cu lupta contra Anabaptiştilor (Verduin, op. cit., p.
11).
Samuel Haskell remarcă: „Luther, Zwingle şi alţii, în combaterea corupţiilor
papale, au pretins a sta doar pe cuvântul lui Dumnezeu; dar încercarea lor de a
aplica acest principiu a fost doar parţială. Se spunea despre ei în acea vreme,
adevărat şi pe bună dreptate, că atunci când disputau cu Papiştii, ei luau
poziţia Baptistă, dar când disputau cu Baptiştii, treceau la poziţia Romană”
(Heroes
and Hierarchs, p. 100, 101).
Anabaptiştii nu ezitau să le amintească
reformatorilor de poziţia lor de început, de „Sola Scriptura”. În încercarea lor
de a dovedi că nu au abandonat această poziţie şi căutând cu disperare garant
scriptural pentru ceea ce credeau, Reformatorii au ajuns în numeroase cazuri la
o hermeneutică ciudată şi elastică pe care nu o puteau apăra decât cu mare
dificultate. Majoritatea Reformatorilor se foloseau mai mult de legămintele şi
teocraţia Vechiului Testament, care le permitea să facă analogii cu propria
concepţie despre biserică şi societate. Însă în încercarea de a formula un
sistem doctrinar consecvent, Reformatorii au ajuns să pună un accent tot mai
mare pe tradiţie, ajungând să condamne ceea ce la început susţinuseră cu
tărie.
Anabaptiştii erau „Biblicişti”. Pentru ei, Scripturile
reprezentau standardul final pentru credinţă şi practică, iar după modul în care
se raportau la
Scripturi , ei judecau dacă persoana
este creştină sau doar aşa-zis creştină.
„Tot aşa cum
strămoşii noştri au căzut de la adevăratul Dumnezeu şi de la
Cuvântul unic,
adevărat, împărtăşit de toţi, divin şi de la instituţiile divine, de la
dragostea şi viaţa Creştină şi au trăit fără legea lui Dumnezeu şi fără
evanghelie în obiceiuri şi ceremonii necreştine, nefolositoare şi omeneşti, şi
s-au aşteptat să obţină mântuirea prin ele, totuşi neajungând nici pe departe la
ea, după cum au declarat predicatorii evanghelici, şi până la un punct încă
declară, tot aşa şi astăzi, orice om vrea să fie mântuit prin credinţă
superficială, fără rodul credinţei, fără botezul încercării şi probării, fără
dragoste şi speranţă, fără practici Creştine corecte, şi vrea să persiste în tot
felul vechi al viciilor personale, şi în obiceiurile comune anti-Creştine şi
ritualiste ale botezului şi Cinei Domnului, în lipsă de respect pentru Cuvântul
divin şi în respect faţă de cuvântul papei şi al predicatorilor anti-papali,
care nu este totuşi egal cu Cuvântul divin, şi nici în armonie cu
el.” (Scrisoarea lui Grebel către Muntzer,
Williams, op. cit., p. 74); „…orice nu
suntem învăţaţi prin pasaje şi exemple clare trebuie considerat ca interzis…”
(Ibid, p.
75), „Nu trebuie să urmăm părerile noastre, nu trebuie
adăugat nimic la cuvânt şi nu trebuie scos nimic din el” (Ibid., p.
76). „Este mult mai bine ca puţini să fie învăţaţi
corect de Cuvântul lui Dumnezeu, crezând şi umblând drept în virtuţi şi
practici, decât ca mulţi să creadă fals şi să fie înşelaţi de doctrină
contrafăcută” (Ibid., p. 77).
Pentru Anabaptişti, Noul
Testament era normativ. Prescripţiile Noului Testament nu erau doar
recomandabile, dezirabile dar totuşi opţionale, ci obligatorii şi posibile. Ei
respingeau teologia Protestantă a legământului. Vechiul era considerat o umbră,
revelaţia considerând-o progresivă. În disputa de la Berna (1538), Anabaptiştii au
declarat: „Noi credem în şi ne considerăm sub
autoritatea Vechiului Testament, atât cât acesta este o mărturie despre Cristos;
atât cât Isus nu l-a abolit; şi atât cât slujeşte scopului trăirii creştine. Noi
credem în şi ne considerăm sub autoritatea Legii atât cât aceasta nu contrazice
noua lege, care este Evanghelia lui Isus Cristos. Noi credem în şi ne considerăm
sub autoritatea profeţilor atât cât ei îl proclamă pe Cristos” (Estep,
The Anabaptist Story, p.141).
Încă în 1523, în disputa de
la
Zurich , Balthasar Hubmaier, înainte de a deveni Anabaptist, afirma: „De asemenea, acele erori care au apărut în legătură cu
imaginile şi mesa, trebuie examinate şi corectate după singura lege a Cuvântului
lui Dumnezeu. Mai mult, orice va fi întemeiat pe această voie va ţine pentru
totdeauna; deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este etern şi nemuritor”
(Estep, op. cit., p. 141). Provocându-l pe Eck, fostul său mentor, într-o
polemică, unul din articolele pe care Hubmaier anunţa să le apere era acela că
„în neînţelegeri privitoare la credinţă, Scriptura
este singurul standard” (Estep, op. cit., p. 122).
Anabaptiştii considerau
litera simplă a Scripturii ca normativă atât pentru viaţa individului, cât şi
pentru cea a bisericii. Această opinie despre autoritatea Scripturilor a fost
cauza tuturor celorlalte poziţii doctrinale şi practice pe care le vom
studia.
2.
Doctrina mântuirii
A doua mare doctrină care
i-a adus pe Anabaptişti în conflict direct cu Catolicii şi cu Protestanţii a
fost doctrina mântuirii.
Catolicismul susţinea că
mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin
intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea
Catolică, era încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică.
Teologia Catolică răspundea sentimentului de vină datorat păcatului prin
doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces la
neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus,
excedent care a fost încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica
administra acest surplus celor care îşi împlineau datoriile faţă de ea. Omul îşi
putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.
Oricine consideră Scriptura
ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente,
prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea
mântuirii prin credinţă, nu prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum
pretindea Biserica Catolică. Sola fide!
Sola gratia! Numai credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin
har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui Luther era concentrată asupra
eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de acceptare
intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină în Dumnezeu.
Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui
creştin, dar absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.
Teologia lui Luther conţine
o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea
botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea
este prin credinţă. Estep remarcă just că „…în
Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia
justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor”
(op. cit., p. 145).
Şi pentru Zwingli, credinţa
– dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor care acceptă ideea de neconceput că semnele
[faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului pruncilor, căci botezul
nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să
creadă (Bromiley, op. cit. p. 139).
Anabaptiştii recunoşteau
mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o
încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos,
urmând naşterii din nou a Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor,
fără naşterea din nou, acea transformare totală prin care omul devenea predispus
spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element
constitutiv [necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât
de ‚neprihănirea prin fapte’ romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană”
(Franklin Littell, Ibid., p. 84).
Hubmaier, în articolele sale
de credinţă de la
Waldshut , face deosebirea între
credinţa teoretică a lui Luther şi credinţa practică a
Anabaptiştilor.
„1. Doar
credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o
recunoaştere a milei lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său
Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi, care nu au mai mult decât o
credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne pasivă ci
trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot
felul de fapte de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum
ar fi lumânările, ramurile de palmier şi apa sfinţită trebuie
respinse”
(Estep, op. cit., p. 145).
Pentru Anabaptişti, credinţa
mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin
ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci
sfinţirea.
3.
Doctrina
uceniciei
Opiniile diferite ale celor
trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea
Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei
în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de
trăire a vieţii.
Biserica Romei predica
virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi
trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de
a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.
Luther şi ceilalţi
reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa.
Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe
încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o
„epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte.
Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se
mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la
un eşec moral al Protestantismului. „Dacă cineva are
credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică
despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p.
228).
Luther scria lui Philip
Melachton de la
Wartburg , într-o scrisoare datată 1
August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui
pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate?
Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care
trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun
păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru
prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul
vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să
beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să
faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau
din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici
o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc
de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra
odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca
să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi
conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” (Ibid, p.
193).
Mesajul lui Luther este
şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera
doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia
protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau
luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii
păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în
Protestantism la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat
asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.
Hans Denck scria: „Pe de o parte, unii spun că au libertate a voinţei. Cu
toate acestea nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic lucru pentru a fi plăcuţi
lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt cei care spun că nu au voinţa liberă
deoarece văd că nu pot face ce este bine. Cu toate acestea, nu permit cuvântului
[adică cuvântului interior – mărturiei Duhului şi a conştiinţei] să lucreze în
ei (Matei 23).
În ele însele,
ambele opinii sunt adevărate, dar ambele sunt şi false. Fiindcă ambele vorbesc
despre fiinţa umană ca neexistând altă temelie decât a ei înşişi. Una este
lăudăroasă şi arogantă cu privire la libertatea umană în vreme ce cealaltă caută
doar scuze. ‚Dumnezeu este responsabil’.
Prima opinie,
aceea că voinţa este liberă, este o pretenţie neruşinată şi prostească ce nu
lasă loc pentru teama de Dumnezeu. Presupune arogant, Pot face ceea ce vreau să
fac (Iacov 4, Proverbe 12 şi 28). A doua opinie este o smerenie ipocrită şi o
viclenie care vrea să ne facă să credem că se acordă onoare lui Dumnezeu şi nu
omului. Dar cu siguranţă că nu este o negare a sinelui – de fapt, creşte
egoismul. Aceasta este cea mai înaltă formă de aroganţă şi mândrie” (Liechty, Early
Anabaptist Spirituality, p. 129-130).
„De aceea,
întregul creştinism nominal este plin de adulterini, avari, beţivi şi alţii de
aceeaşi teapă”
(Williams, op. cit., p. 106). „Cuvântul lui Dumnezeu
este deja în tine înainte să îl cauţi, îţi dă înainte ca tu să ceri, îţi
deschide înainte ca tu să baţi. Nimeni nu vine de la sine
la
Cristos decât dacă îl
trage Tatăl, ceea ce El face cu adevărat, după bunătatea Sa. Cine vrea să vină,
ne-tras, din proprie iniţiativă, presupune că îi dă lui Dumnezeu ceva ce nu a
primit de la
El.
Doreşte să merite ceva
de la
Dumnezeu , pentru a nu
trebui să Îi mulţumească pentru harul Său … De aceea, nimeni nu se poate lăuda
înaintea lui Dumnezeu pentru faptele sau credinţa sa, fiindcă oricine se
mândreşte, are suficientă mulţumire de sine şi este unul din acei bogaţi pe care
Dumnezeu îi izgoneşte. Plinătatea de sine otrăvitoare a firii pe care omul şi-a
asumat-o împotriva lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu ar trebui şi trebuie
mortificată. Când aşa ceva a început într-o persoană, iar aceasta şi-o atribuie
sieşi, Îl jefuieşte pe Dumnezeu de onoarea cuvenită şi soarbe otrava şi laptele
diavolului, şi mai mult, toate pentru dorinţa sa de a fi cineva înaintea lui
Dumnezeu, ceea ce nu este. Dar oricine nu vrea să îndure această lucrare de
mortificare, ci preferă să practice lucrările întunericului, nu se va putea
scuza înaintea nici unei fiinţe, cu atât mai puţin înaintea lui Dumnezeu”
(Ibid, p. 107,
108).
Hubmaier spunea: „Tocmai sub mantia acestor jumătăţi de adevăruri mai sus
menţionate, [1. ‚Noi credem. Credinţa ne mântuieşte. 2. Nu putem face nimic bun,
Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi înfăptuirea, nu avem voinţă liberă”] au ajuns
să domine toate felurile de răutate, infidelitate şi nedreptate. Căci după cum
toate istoriile demonstrează, lumea este mai rea acum (să ne audă Dumnezeu
plângerea) decât a fost acum o mie de ani. Toate acestea au loc, din păcate, sub
aparenţa evangheliei. Căci imediat ce le spune cineva, este scris (Ps. 37:27):
Depărtaţi-vă de rău şi faceţi binele – imediat ei răspund „Nu putem face nimic
bun; toate lucrurile au loc după hotărârea lui Dumnezeu şi din necesitate” –
înţelegând prin aceasta că li se permite
să păcătuiască. Dacă cineva spune mai departe: Este scris (Ioan 5:29; 15:6; Mat.
25:41) că cei ce fac răul vor merge în focul veşnic, imediat ei găsesc un şorţ
de frunze de smochin cu care îşi acoperă infracţiunile şi spun: „Doar credinţa
ne mântuieşte, nu faptele noastre.” Într-adevăr, am auzit de la mulţi oameni că
de mult timp nu s-au rugat, nici nu au postit, nici nu au dăruit din milă
deoarece preoţii lor le spun cum faptele lor nu sunt de nici un folos înaintea
lui Dumnezeu şi de aceea ei renunţă imediat la ele” (Williams, op. cit.,
p. 115).
Hans Hut
afirma: „oricine se încrede în ei [în Reformatori] va fi înşelat, căci doctrina
lor nu este altceva decât credinţă, şi nu merge mai departe… Oh, cât de
lamentabil înşeală ei întreaga lume în vremurile noastre… cu credinţa lor falsă
şi născocită, o credinţă care nu este urmată de nici o îmbunătăţire morală”
(Verduin, op.
cit., p. 105). Michael Sattler îi condamna pe
Reformatori pentru acelaşi lucru, spunând că ei „aruncă faptele fără credinţă
atât de mult într-o parte încât construiesc o credinţă fără fapte”
(Ibid.).
În nici un alt domeniu nu au
ieşit Anabaptiştii mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de
Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă
decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu
adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt
luterani” (Verduin,
op. cit., p. 108). Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine
încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender,
în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din
partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în
aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor
publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o
minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi
băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare,
dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar
putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” (Hershberger, Recovery of
the Anabaptist Vision, p. 45).
Chiar şi Reformatorii
admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii „se
păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” (Verduin,
op. cit., p. 108). Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un
grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi,
îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte
comune printre noi” (Verduin, op. cit., 109). Luther recunoaşte aceasta,
dar încearcă să scape astfel: „Doctrina şi viaţa
trebuie deosebite una de cealaltă. La noi, conduita este la fel de rea ca cea a
papiştilor. Noi nu ne opunem lor pe baza conduitei. Hus şi Wyclif, care
subliniau conduita, nu erau conştienţi de asta… dar să tratezi doctrina, aceasta
înseamnă să faci faţă cu adevărat problemelor” (Verduin, op. cit., p.
108).
Caspar Schwenckfeld,
discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că
sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină
adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” (Hershberger,
op. cit., p. 46-47). „Bullinger însuşi se plângea că ‚există unii care în
realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de
senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul,
fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane
capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun
Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii
specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în
Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii
relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege
cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de
faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat
a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în
Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în
primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă”
(Ibid.).
Anabaptiştii erau dedicaţi
teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în
ele. Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în
păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină.
Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în
aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca
pentru reformatori, ci ‚urmarea’
(nachfolge Christi)” (Hershberger, op. cit., p.
43).
Pentru ei, iubirea
aproapelui era dovada naşterii din nou. Thomas Manz spunea din închisoare în una
din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe
Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi
slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a
vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi
invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate
fi Creştin” (Liechty, op. cit., p. 19).
Acest fel de viaţă le-a
atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care
scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii,
independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti…
Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care
ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de
Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” (Hersberger, op. cit., p. 175).
Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au
câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete
sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât
iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă
suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu
credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri,
cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” (Hershberger, op. cit.,
p. 46).
Anabaptiştii se luptau,
asemenea grupărilor disidente dinaintea lor, împotriva standardului moral
mediocru comun acceptat în societate/Biserică. Din această cauză au fost
identificaţi cu Donatiştii şi Catharii.
Au fost acuzaţi că se cred
sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno
spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi
şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile
mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” (Verduin,
op. cit., p. 103). Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după
botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim
că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi
dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi”
(Estep, op. cit., p. 155).
Urmarea lui Cristos,
imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori
sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau
toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei
ucenicii. Persecuţia şi martirajul le
întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a
profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o
rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi
neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la
capăt.
Cele trei mari tabere
promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul
vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote
esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui
Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa
creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos.
Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.
Standardul moral Anabaptist
era cel găsit, prin intermediul Scripturilor, în persoana lui Isus Cristos. Ei
considerau lumea Catolică şi Protestantă ca fiind căzută în păcat şi despărţită
de Dumnezeu, fiind deci o piedică în încercarea lor de a se apropia cât mai mult
de standardul lor. De aceea, în încercarea de a persevera spre sfinţenie,
Anabaptiştii promovau o separare a credinciosului de cei necredincioşi. În
Mărturisirea de la
Schleitheim , ei
declarau:
„IV. Noi suntem
de acord [după cum urmează] asupra separării: O separare va fi făcută de răul şi
de ticăloşia pe care diavolul a sădit-o în lume; în acest fel, pentru a nu avea
pur şi simplu părtăşie cu ei [cei răi] şi să nu alergăm împreună cu ei spre
mulţimea abominaţiilor lor. Aşa stau lucrurile: Din moment ce toţi cei care nu
umblă în ascultare faţă de credinţă, şi nu s-au unit cu Dumnezeu aşa încât să
dorească să Îi împlinească voia, sunt o mare abominaţie înaintea lui Dumnezeu,
nu este posibil ca altceva să crească sau să iasă din ei decât lucruri
abominabile. Căci cu adevărat toate făpturile se găsesc în doar două clase, buni
şi răi, credincioşi şi necredincioşi, întuneric şi lumină, lumea şi cei [care au
ieşit] din lume, templul lui Dumnezeu şi idolii, Cristos şi Belial; şi nici unul
nu poate avea parte de la celălalt” (Noll,
Confessions and Catechisms of the Reformation, p. 52, 53).
Deoarece nu credeau într-o
izolare a individului de restul oamenilor, doctrina separării i-a condus spre
cea mai mare doctrină „radicală” predicată de ei, doctrina despre biserică.
4. Doctrina despre
biserică.
După doctrina despre
autoritatea Scripturilor, doctrina despre biserică reprezintă al doilea mare
punct de divergenţă dintre tabăra Anabaptistă şi cea Catolică şi Protestantă. De
asemenea, această doctrină ne ajută să îi diferenţiem pe Anabaptiştii
propriu-zişi de restul Radicalilor.
1. Componenţa bisericii. Cu toţii
recunoşteau că societatea se împărţea în oameni pioşi şi oameni necredincioşi.
Polemicile izvorau din atitudinea fiecăruia faţă de necredincioşi. Trebuiau
aceştia să fie acceptaţi în biserică şi acolo învăţaţi în speranţa îmbunătăţirii
lor? Sau biserica trebuia să fie constituită doar din credincioşi? În acest
punct, existau doar două tabere, deoarece Protestanţii aveau aceeaşi poziţie cu
Catolicii.
Pentru Catolici, nu conta
dacă cineva era virtuos sau nu atât timp cât îşi împlinea datoriile faţă de
biserică. Nici o îmbunătăţire a vieţii nu era pretinsă pentru a fi membru în
Biserica Romană, ea recrutându-şi membri încă de la
naştere.
Pentru Protestanţi, problema
era mai delicată, deoarece ei încercau să îşi construiască bisericile
ajutându-se de Scriptură. Aceasta arăta spre o biserică a credincioşilor în
mijlocul unei societăţi necredincioase. Reformatorii păreau tentaţi de o astfel
de perspectivă, dar le era teamă să adopte o atitudine atât de radicală, căci ar
fi pierdut atât susţinerea autorităţilor, cât şi cea a populaţiei. Biserica nu
era pregătită să îi dea afară pe membri necredincioşi. Societatea nu era
pregătită să fie dată afară din Biserică. Au ales varianta acceptării
necredincioşilor în rândurile lor – măcar pentru un timp, până vor fi învăţaţi
adevăratul creştinism, se gândea Luther. El avea chiar un proiect în care
vieţile membrilor să fie atent urmărite, iar cei care dovedeau că aveau o
conduită creştină să fie trecuţi într-un registru separat şi să fie adunaţi
aparte de restul, pentru un studiu mai atent al Scripturilor. Ecclesiola in ecclesia, propunea Luther.
A fost însă nevoit să abandoneze proiectul, deoarece nu erau destui care să
întrunească condiţiile…
Anabaptiştii, care
construiau o Biserică după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi
sunt candidaţi potriviţi pentru membralitatea în biserică. Biserica trebuia să
fie păstrată curată şi să se purifice în mod continuu. Aceasta a fost una din
cauzele ruperii legăturilor dintre Protestanţi şi Anabaptişti şi a migrării
multor Protestanţi în tabăra radicală.
Datorită luptei lor pentru
puritate, atât la nivel de individ cât şi la nivel de biserică, Anabaptiştii au
fost acuzaţi ca fiind Donatişti şi Catari. Justus Menius, asociatul lui Luther
şi unul din cei mai mari duşmani ai Anabaptiştilor, spunea despre ei: „Asemenea Donatiştilor cu mult timp în urmă, ei caută să se
rupă de Biserică deoarece noi permitem oamenilor răi să rămână în Biserică. Ei
caută să adune o Biserică pură, şi oriunde se petrece aşa ceva, este sigur că
ordinea publică va fi răsturnată, deoarece o Biserică pură nu este posibilă,
după cum Cristos a menţionat deseori – noi trebuie prin urmare să îi
tolerăm” (Verduin, op. cit., p. 104).
Luther afirma: „De la începutul Bisericii ereticii au menţinut că Biserica
trebuie să fie sfântă şi fără păcat. Deoarece au văzut că unii în Biserică erau
servi ai păcatului, de aceea au negat că Biserica era Biserică, şi au organizat
secte… Aceasta este originea Donatiştilor şi a Catarilor… şi a Anabaptiştilor
din vremurile noastre. Toţi aceştia strigă într-un cor mânios că Biserica
adevărată nu este Biserică deoarece văd că păcătoşi şi oameni fără Dumnezeu sunt
amestecaţi în ea, şi s-au separat de ea… Schwarmer [fanaticii], … arată că… prin
această sfinţenie prea mare nu sunt nici o Biserică, ci doar o sectă a
diavolului” (Verduin, op. cit., p. 107). Mai târziu, Calvin afirmă
acelaşi lucru. „Demult erau două feluri de eretici,
Catarii şi Donatiştii. Aceştia, atât primii cât şi ultimii, se aflau în aceeaşi
fantezie în care sunt şi visătorii contemporani atunci când caută o Biserică în
care să nu fie nimic de cenzurat. Ei se despart de creştinism pentru a nu fi
murdăriţi de imperfecţiunile altora… Să fie aceasta o dovadă pentru noi că vine
de la diavolul, care, sub acoperirea zelului pentru perfecţiune ne umflă de
mândrie şi ne seduce prin ipocrizie aşa încât să abandonăm turma lui Cristos…
Căci deoarece nu există iertare de păcate nici vreo mântuire nicăieri altundeva,
Fapte 4:12 [Calvin răstălmăceşte acest verset, care afirmă de fapt că nu
există mântuire în afara persoanei lui Isus, nu în afara vreunei biserici]. De aceea, chiar dacă am avea aparenţa unei sfinţenii mai
mult decât angelice, dacă printr-o astfel de presupunere ajungem să ne separăm
de societatea creştină am devenit diavoli” (Verduin, op. cit., p.
102).
Dezvoltând argumentele lui
Luther şi Calvin, ajungem la concluzii bizare: dacă trăirea unei vieţi cât mai
imaculate este o dovadă clară că cineva este condus de diavol, atunci şi
reciproca trebuie să fie valabilă: cu cât cineva ar trăi mai murdar, cu atât ar
aduce o dovadă mai clară că vine de la Dumnezeu.
Anabaptiştii susţineau
opusul în Mărturisirea de
la
Schleitheim : „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu
Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar
trebui să o alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege
toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante, întrunirile
şi participarea la slujbele bisericilor lor, casele de băutură, treburile
civice, jurămintele rostite în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care
sunt înălţate de lume, şi cu toate acestea sunt îndeplinite în contradicţie
clară faţă de porunca lui Dumnezeu, în conformitate cu toată nelegiuirea care
este în lume. De toate aceste lucruri noi vom fi separaţi şi nu vom participa la
ele, căci nu sunt decât o abominaţie, şi sunt cauza pentru care noi suntem urâţi
înaintea lui Isus Cristos., care ne-a eliberat din sclavia cărnii şi ne-a
pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu prin Duhul pe care ni l-a dat”
(Noll, Ibid., p. 53).
În viziunea Anabaptiştilor,
biserica adevărată era compusă doar din credincioşi, Îl servea pe Cristos
conform învăţăturii sănătoase şi se purifica în mod continuu pentru a se asemăna
tot mai mult cu Capul ei.
2. Natura
bisericii
Catolicii afirmau că
Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că
individul nu putea ajunge la
Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic se bazează pe aceasta, că
relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de
medierea efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este
făcută a fi punctul capital şi fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment
ce nu se putea ajunge la
Cristos decât prin Biserică, nu putea exista mântuire în afara ei; astfel s-a
dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla
salus – nu există mântuire în afara bisericii.
Când Luther a fost
excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care
Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei
Biserici universale invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere.
Interpretarea luterană a Ecclesiei
Catholica [Biserica Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea:
Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în
întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în
comun acelaşi Cristos, acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă
obiceiuri identice sau diferite” (Neander,
op. cit., p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi împreună de o credinţă şi un
duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi
credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii
adevăraţi. Calvin înţelegea că Biserica era compusă din toţi aleşii care au
trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.
În organizarea vizibilă a
bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat
masele în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor
respective [Volkskirche]. Bisericile
lor vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu
erau „universale”. În statele Protestante, frontierele administrative erau şi
frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.
Între radicali existau de
asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck
şi Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu
avea nici un sacrament extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari
identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu Statul secular. Anabaptiştii
hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând
comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau
tuturor acestor concepte.
Anabaptiştii respingeau
doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri
la ea). Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann
a doctrinei ‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură,
care are ca efect şi probabil ca origine atribuirea unui înţeles spiritual
[nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul
tunel subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut
scăpa din locul în care insurgenţa lor biblică i-a condus la început”
(Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).
Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei
biserici invizibile, care a fost o invenţie a lui Luther, susţinând căci
comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe cât
creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite
Encyclopedia, capitolul Church, doctrine
of).
În locul Bisericii
universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei puneau biserica locală
vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care
mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica
Sa. „Accentul Anabaptismului secolului şaisprezece a
fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea bisericii celor
regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).
Această biserică vizibilă nu
putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau
repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez
forţat (Catolicii şi Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor
evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans Denck
spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber,
voluntar şi fără constrângere” (Vedder,
op. cit., p. 160).
Despre Grebel şi grupul său
de la
Zurich , Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică
liberă într-un sens dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o
membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al Anabaptiştilor”
(Hershberger, Ibid., p. 60).
Anabaptiştii au urmat
principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din
credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune:
închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării
începute de Cristos.
5. Doctrina despre
botez
Mulţi istorici consideră că
doctrina principală care i-a marcat pe Anabaptişti ca diferiţi de Catolici,
Protestanţi şi de restul grupărilor radicale a fost doctrina botezului. [notă:
Bender, însă, consideră ca punct culminant ucenicia, iar Estep, biserica. Este
opinia autorului că atitudinea lor faţă de Scripturi a fost caracteristica lor
fundamentală. Acceptarea autorităţii supreme a Scripturii şi interpretarea ei
literală a dus logic la toate celelalte diferenţe. Dacă reformatorii ar fi
aplicat total, nu doar parţial, principiul Sola Scriptura – aşa cum au început
să o facă în prima parte a lucrării lor – aceştia ar fi ajuns la poziţii cel
puţin asemănătoare cu cele susţinute de Anabaptişti.]
Dar doctrina botezului
deriva din cea a bisericii şi era secundară acesteia ca importanţă. „Radicalismul [în Elveţia] a fost identic cu mişcarea
Anabaptistă, dar problema botezului a fost secundară. Implica o întreagă
reconstruire a Bisericii şi a ordinii sociale” (Schaff,
op. cit., p. 56). Blanke
afirmă că „Adevăratul lor interes nu era în botez, ci în biserică…
Botezul credincioşilor nu era decât cea mai izbitoare manifestare externă a
acestui nou fel de biserică” (Hershberger, op. cit, p. 60). Aceasta a
fost cauza pentru care ei îl considerau atât de important.
Botezul practicat de
Biserica Catolică era cel al pruncilor. Era asociat cu mântuirea, deoarece
oferea har participantului. Însemna încadrarea lui în Biserică şi în
societate. Clerul Catolic îşi aroga dreptul de a fi administratorul
autorizat al botezului creştin. În Conciliul de la Trent , care marca tactica
Contra-Reformei, canoanele referitoare la sacramentul botezului
afirmă:
„3. Oricine va
afirma că adevărata doctrină a sacramentului botezului nu este în Biserica
Romană, care este mama şi stăpâna tuturor bisericilor: să fie blestemat.” „5.
Oricine va afirma că botezul este indiferent – adică – nu este necesar pentru
mântuire – să fie blestemat” (J. M. Cramp, History of the Council of
Trent, p. 129).
Protestanţii au eliminat
ritualurile inutile, saliva, sarea, uleiul, dar au păstrat practica. Deşi puţini
îi dădeau valenţe mântuitoare, cei care se opuneau botezului pruncilor erau
acuzaţi că predică pierzania pruncilor care mureau înainte de a ajunge la
maturitate.
Pentru Luterani, botezul era
pecetea credinţei, primindu-se har prin intermediul său (vezi Neander, op. cit.,
p. 688). Mărturisirea de credinţă luterană de la Augsburg afirmă
la Articolul
IX : „Despre Botez învăţăm că este necesar, şi că
se oferă har prin el. Copiii de asemenea trebuie să fie botezaţi, căci în botez
ei sunt oferiţi lui Dumnezeu şi devin plăcuţi Lui.
Datorită
acestui fapt, Anabaptiştii, care învaţă că botezul pruncilor nu este drept, sunt
respinşi”
(Noll,
Confessions, p. 90).
Zwingli
nu vedea
botezul pruncilor ca având rol mântuitor, ci mai degrabă ca un semn al noului
legământ, continuarea circumciziei din vechiul legământ şi făcea aluzie la
pasajul din 1 Corinteni 7:14 , în care Pavel discută
sfinţenia copiilor credincioşilor.
Anabaptiştii îi cereau lui
Zwingli să aducă dovezi scripturale în favoarea botezului pruncilor. Hubmaier
i-a scris: „Ai spus în opoziţie faţă de Faber
[vicarul general al episcopului de Constance]
că tot adevărul este clar revelat în Cuvântului lui Dumnezeu. Acum, dacă botezul
pruncilor este un adevăr, arată-ne scriptura în care se găseşte. Dacă nu o faci,
vicarul se va plânge că ai folosit împotriva lui o sabie pe care acum o pui
deoparte” (Haskell, Heroes and Hierarchs, p. 101).
În cartea scrisă împotriva
Anabaptiştilor, Despre Botezare,
Rebotezare şi botezarea pruncilor (1525), Zwingli a încercat să aducă
dovezile cerute. Hermeneutica lui, însă, i-a făcut pe mulţi să privească cu
îndoială spre argumentele sale. Iată un exemplu:
„În Matei 3
citim: ‚În acele zile a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii,’
etc. Iar aici ei [Anabaptiştii] strigă: Nu vedeţi că Ioan a predicat înainte să
boteze? Noi nu doar vedem aceasta, ci admitem deschis. Şi noi înşine urmăm
aceeaşi practică, căci noi nu permitem pruncilor să fie aduşi la botez decât
după ce părinţii au fost învăţaţi mai întâi… Noi mărturisim cu convingere că
Ioan a învăţat întâi şi apoi a botezat. Dar nu se poate nega că odată ce
ascultătorii săi au fost învăţaţi, ei şi-au botezat de asemenea şi copiii
neînvăţaţi, adică, i-au dedicat lui Dumnezeu în botez… Chiar dacă au fost
prezenţi copii şi ei au fost botezaţi – şi nu putem dovedi aceasta în mod
absolut – încă ar fi adevărat că oamenii
şi-au mărturisit păcatele, căci toţi cei care au putut şi au fost suficient de
luminaţi să îşi mărturisească păcatele, au făcut-o, fără îndoială” (Bromiley, op. cit., p.
146, 147).
Pentru a scăpa de problema
re-botezării ucenicilor din Efes (Faptele Apostolilor 19), Zwingli inventează un
nou înţeles pentru botez: „Atunci Pavel a spus: ‚În ce
aţi fost botezaţi?’ adică, în ce aţi fost instruiţi? După cum vom vedea mai
târziu. Ei au răspuns că au fost instruiţi în botezul, adică în învăţătura lui
Ioan” (Ibid, pag. 173).
Replica lui Hubmaier nu s-a
lăsat aşteptată. I-a răspuns lui Zwingli prin Botezul creştin al credincioşilor,
tratat considerat a fi una din cele mai bune apologii pentru botezul
credincioşilor scrise vreodată.
„Fiecare
creştin pios poate vedea şi înţelege că acela care vrea să se cureţe cu apă
trebuie înainte să aibă o bună înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, şi o
conştiinţă bună faţă de Dumnezeu; adică trebuie să fie sigur că are un Dumnezeu
bun şi plin de har, prin mijlocirea lui Cristos…
De aceea nu
botezul în apă este ceea ce curăţă sufletul, ci ‚da-ul’ unei conştiinţe bune
faţă de Dumnezeu, dată în interior de credinţă.
De aceea
botezul în apă este numit un botez in Remissionem Peccatorum (Fapte al doilea
capitol), adică, pentru iertarea păcatelor. Nu că prin el păcatele sunt iertate,
ci prin virtutea ‚da-ului’ interior, pe care omul îl mărturiseşte în exterior în
supunerea faţă de botezul în apă, spunând că el crede şi este sigur în inima sa
că păcatele sale sunt iertate prin Isus Cristos” (Estep, op. cit., p.
59).
Protestanţii erau, din nou,
într-o poziţie delicată. Se aflau între ciocan şi nicovală. Catolicii admiteau
deschis că Scriptura nu oferă fundament pentru botezul pruncilor. Pentru ei,
nici nu era nevoie. Ei îşi bazau argumentaţia pe Tradiţie.
Anabaptiştii susţineau şi ei
că Scriptura nu oferă fundament. Bazându-se doar pe Scriptură, respingând
Tradiţia, ei respingeau complet botezul pruncilor.
La început, Protestanţii
înclinau spre a-l respinge şi ei. Zwingli se plângea la începutul carierei sale:
„Nimic nu mă întristează mai mult decât faptul că în
prezent trebuie să botez copii, fiindcă ştiu că aceasta nu trebuie
făcut.” „Eu las botezul neatins, nu îl numesc
corect sau greşit; dacă ar fi să botezăm după cum Cristos l-a instituit, atunci
nu am boteza nici o persoană până nu a ajuns la anii de discernământ; căci nu
găsesc niciunde scris că botezul pruncilor trebuie practicat” (Verduin,
op. cit., p. 198, 199). Anabaptiştii nu au ezitat să îi aducă mai târziu aminte
lui Zwingli de această poziţie. Hubmaier îi scria: „Şi
tu obişnuiai să susţii aceleaşi idei, le-ai scris şi le-ai predicat în mod
deschis de la amvon; multe sute de oameni le-au auzit din gura ta. Dar acum,
toţi cei ce spun asta despre tine sunt numiţi mincinoşi. Da, spui cu curaj că
niciodată nu ţi-au trecut prin minte astfel de idei, şi mergi dincolo de
aceasta, lucruri despre care voi păstra tăcerea pentru moment” (Verduin,
op. cit., p. 200). Răspunzându-i lui Hubmaier, Zwingli admite ezitant, „Pentru un timp eu însumi am fost înşelat de această eroare
[botezul ca semn al credinţei] şi am crezut că este mai bine să nu botez copiii
până nu au ajuns la anii de discernământ. Dar nu eram atât de dogmatic în
această opinie încât să iau calea unora de astăzi, care deşi sunt mult prea
tineri şi neexperimentaţi în această problemă, susţin şi afirmă nechibzuit că
botezul pruncilor derivă din papalitate
sau de la diavolul sau ceva la fel de lipsit de sens” (Bromiley,
op. cit. p. 139).
Protestanţii au ales să
păstreze botezul pruncilor, dar între ei existau opinii diferite în privinţa
efectelor ritului, „…ei au unit anumite beneficii
invizibile cu botezul: unii presupuneau că este o curăţare fizică de păcat;
alţii, o transmitere a unor calităţi morale; şi alţii o pecete sau semn al unui
contract între Dumnezeul Atotputernic şi credinciosul şi copiii credinciosului;
sau, cum se exprimau ei prin figura evreiască, sămânţa celor evlavioşi,
insinuând că evlavia, şi declarând direct că păcatul, erau ambele propagate prin
generarea naturală” (Robinson, The History of Baptism, p.
478).
Protestanţii se vedeau puşi
în situaţia de a justifica cu Scriptura practicarea botezului pruncilor. După ce
argumentele lor au eşuat, Reformatorii şi-au trădat poziţia Sola Scriptura.
Luther a afirmat în mod surprinzător: „Nu există
suficiente dovezi în Scriptură pentru justificarea introducerii botezului
pruncilor în vremea creştinilor timpurii de după perioada apostolică… Dar este
evident că nimeni nu se poate aventura cu o conştiinţă bună să respingă sau să
abandoneze botezul pruncilor, care este practicat de aşa de mult timp”
(Verduin, op. cit., p. 203, 204).
Oecolampadius le striga Anabaptiştilor în
termeni total ne-Protestanţi, „Ştiu prea bine că voi
tot cereţi ‚Scriptură! Scriptură!’ după cum doriţi cuvinte clare pentru a ne
dovedi punctul… Dar dacă Scriptura ne-ar învăţa toate lucrurile, nu am mai avea
nevoie de ungerea care ne învaţă toate lucrurile” (Verduin, op. cit., p.
204).
Melanchton a apărat botezul
pruncilor cu Tradiţia (vezi Neander, op. cit., p. 693). Zwingli a adus împotriva
Anabaptiştilor argumentul tăcerii Scripturii, afirmând că Scriptura nu interzice
în cuvinte clare botezarea pruncilor. Hubmaier, în numele Anabaptiştilor, îi
răspunde într-un pasaj plin de umor sarcastic:
„Este destul de
clar pentru cel care ochi să vadă, dar nu este exprimat în aceste cuvinte,
literal, ‚nu botezaţi pruncii’. Poate atunci cineva să îi boteze? La aceasta, eu
răspund: „dacă da, eu îmi pot boteza câinele sau măgarul, sau pot circumcide
fete… Pot să îmi fac idoli din Sf. Pavel sau Sf. Petru, pot aduce pruncii
la
Cina
Domnului , să
binecuvântez ramuri de palmier, legume, sare, pământuri sau ape, să vând Mesa ca
jertfă. Căci nicăieri nu se spune în cuvinte exprese că noi nu trebuie să facem
aceste lucruri”
(Estep, op. cit., p. 60).
Pentru Anabaptişti, botezul
era uşa de intrare în Biserică, în adunarea credincioşilor. Hubmaier a spus:
„Unde nu există botezul în apă, acolo nu există
Biserică, nu există frate, nici soră, nici disciplina frăţească, excludere sau
restaurare… Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus
fraţilor şi surorilor sale… adică Bisericii” (Ibid., p. 60).
Mărturisirea Schleitheim
afirmă:
„I. Observaţi
în privinţa botezului: Botezul va fi acordat tuturor celor care au învăţat
pocăinţa şi îmbunătăţirea vieţii, şi care cred cu adevărat că păcatele lor sunt
îndepărtate de Cristos, şi tuturor acelora care umblă în învierea lui Isus
Cristos şi doresc să fie îngropaţi împreună cu el în moarte, pentru a fi înviaţi
împreună cu El, şi tuturor celor care cu această semnificaţie ni-l cer [botezul]
şi îl pretind pentru ei înşişi. Aceasta exclude orice botez al pruncilor, cea
mai mare şi principala abominaţie a Papei. În aceasta aveţi temelia şi mărturia
apostolilor. Matei 28, Marcu 16, Fapte 2, 8, 16, 19. Aceasta dorim să susţinem
simplu, dar ferm şi cu siguranţă” (Noll, op. cit., p. 51,
52).
Concepând biserica drept
adunarea celor credincioşi şi botezul ca uşă de intrare în biserică, pruncii nu
puteau fi consideraţi a fi candidaţi potriviţi pentru acest act. Ei nu găseau
nici o aluzie de botezare a pruncilor în Scripturi, de aceea o condamnau ca o
invenţie a diavolului. Nu asociau mântuirea cu botezul, de aceea nu credeau, aşa
cum erau acuzaţi, că pruncii care mor nebotezaţi vor ajunge în iad. Unii credeau
că pruncii care mor merg în rai. Hubmaier lăsa copiii care mureau „în mâinile unui Tată plin de har”; „În mâinile Sale îi
încredinţez.” „Facă-se voia Lui. Şi aici las problema. Fără voia Lui, nu m-ar
ajuta cu nimic să fiu botezat de o mie de ori. Căci apa nu mântuieşte”
(Estep, op. cit., p. 158, 159).
Într-adevăr, toţi
Anabaptiştii insistau asupra acestui adevăr. „Apa nu mântuieşte”. „A nu fi botezat nu te condamnă… Dar a nu crede, aceasta
condamnă”, spunea Hubmaier (Estep, op. cit., p. 158). Anabaptiştii
insistau că botezul este un semn al credinţei existente, „da-ul” lui Hubmaier
faţă de învăţătura lui Dumnezeu. Pentru ei, botezul era o promisiune faţă de
Dumnezeu şi faţă de Biserica în care intrau, că vor trăi în ascultare faţă de
Cuvintele lui Dumnezeu până la capătul vieţii.
La rândul său, Luther
striga: „Cum poate botezul să fie pângărit şi
dizgraţiat mai cumplit decât atunci când spunem că botezul administrat unui
necredincios nu este botez bun şi autentic!... Ce, botezul făcut ineficient
deoarece eu nu cred? … Ce doctrină mai blasfematoare şi ofensatoare putea
inventa şi predica diavolul însuşi? Cu toate acestea, Anabaptiştii şi
Rotengeister-ii [făuritorii de partide] sunt plini până la urechi cu această
învăţătură. Eu aduc în discuţie următoarea situaţie: Iată un Evreu care acceptă
botezul, după cum se întâmplă destul de des, dar nu crede [Luther se
referea la botezurile forţate, când sub ameninţări, mulţi evrei au acceptat să
fie botezaţi], poţi spune că acela nu este botez real
deoarece el nu crede? Aceasta ar fi să crezi ca un nebun, dar mai mult, să îl
huleşti şi să îl dizgraţiezi pe Dumnezeu” (Verduin, op. cit., p.
201).
Anabaptiştii vedeau că,
odată cu impunerea acestui botez prin lege, se schimba drastic natura bisericii.
Aceasta nu mai era adunarea celor credincioşi într-o societate necredincioasă,
ci o instituţie care cuprindea întreaga societate, credincioşi şi necredincioşi.
Grâul şi neghina din pilda lui Isus nu mai reprezenta adunarea (grâul) şi
societatea (neghina), ci credincioşii şi necredincioşii în Biserica-societate.
Botezul pruncilor devenea un semn nu doar al apartenenţei la Biserică , ci la societate. A-l
respinge însemna a respinge ordinea socială. Grebel şi Manz ştiau bine acest
lucru. Grebel afirma că ordinea medievală „poate fi
demolată prin nimic mai eficient decât prin încetarea practicării botezului
pruncilor” (Verduin, op. cit., p. 205). Un Anabaptist, Hans Seckler
spunea, „Botezul pruncilor este stâlpul de susţinere
al ordinii papale şi atât timp cât nu este îndepărtat nu poate exista
congregaţie creştină” (Ibid.). Anabaptiştii identificau şi
Protestantismul cu această ordine, numind doctrina reformată
semi-papalitate.
În gândirea Protestantă,
Biserica şi Statul erau una. Pentru ei, dărâmarea din temelii a Bisericii
însemna şi dărâmarea ordinii sociale. „Ei nu vor să
audă de botezul pruncilor, nici să îl permită; dar aceasta va aduce în final
sfârşitul conducerii sociale”, spunea un funcţionar public (Ibid.).
Pentru Anabaptişti, Biserica
era o facţiune a societăţii, iar botezul era semnul care făcea distincţia dintre
credincioşi şi necredincioşi.
Modul în care era practicat
botezul de
Anabaptişti a cauzat multă polemică. Istoricii Protestanţi afirmă că nu exista
un mod anumit prescris, că Anabaptiştii insistau asupra candidatului potrivit,
nu asupra modului potrivit, deci este posibil să fi privit cu indiferenţă spre
modul administrării (stropire, turnare sau imersie), la fel ca
Reformatorii.
Menoniţii practică turnarea
de apă, iar istoricii Menoniţi sunt tentaţi să privească imersia ca fiind o
excepţie de la regula generală. Baptiştii practică exclusiv imersia, iar
istoricii Baptişti încearcă să dovedească faptul că doar acest mod era
practicat. Ce ne învaţă istoria?
După ce grupul lui Grebel
s-a separat de Zwingli în 17 ianuarie 1525, ei s-au întâlnit
la
Zollikon , un sat de lângă Zurich
practicând acolo botezul credinciosului, cel mai probabil în 21 ianuarie,
noaptea. O cronică anonimă începută în jurul anilor 1560, numită Marea Cronică a
Fraţilor Hutterieni, cunoscută şi sub denumirea de Cronica Moraviană,
menţionează că Blaurock a fost botezat de Grebel prin turnare de apă, iar la
rândul său, Grebel i-a botezat la fel pe cei prezenţi. Acurateţea raportului a
fost îndelung dezbătută. Relatarea a fost scrisă la aproximativ patruzeci de ani
după eveniment şi are ca sursă cel mai probabil tradiţia orală. Trebuie de
asemenea observat că relatarea nu este conferită de curentul principal al
Anabaptiştilor Evanghelici, ci o ramură a lor cu care colaborarea era restrânsă.
Nu ne-a rămas nici o mărturie directă a nici unei persoane implicate în acel
eveniment.
La o lună după acest
eveniment în care Grebel ar fi fost botezat prin turnare – dacă luăm relatarea
Cronicii ca validă – acesta se găsea în cantonul St. Gall, predicând şi învăţând
imersia adulţilor pe baza mărturisirii credinţei ca fiind singurul botez valid.
Kessler, predicatorul reformat din St. Gall şi adversarul lui Grebel, relatează
în lucrarea sa, Sabbata, despre „Wolfgang Ulimann, care, fiind învăţat de Laurenz
Hochrutiner împotriva botezului pruncilor, s-a grăbit să facă o călătorie
la
Schaffhausen ,
la
Conrad
Grebel , şi ajungând
prin el la o cunoştinţă atât de înaltă despre Anabaptism, nu a vrut a fi udat
dintr-o farfurie cu apă, ci, complet dezbrăcat de haine şi gol, a fost afundat
[lit: tras sub apă şi acoperit] de Grebel afară în Rin” (vol. I, p. 266). Trebuie
notat că nuditatea nu făcea parte din rit, aşa cum au fost acuzaţi în mod
maliţios. A fost practicată, însă, în cazuri izolate, când botezurile erau
făcute în râuri, iar candidaţii nu aveau haine de schimb.
Afundarea este numită aici
„cunoştinţă înaltă despre Anabaptism”. În această cunoştinţă, ei respingeau
stropirea şi turnarea. Nu cunoştinţa anterioară a lui Ulimann l-a determinat să
nu accepte să fie botezat prin turnare, ci cunoştinţa pe care a primit-o de
la Grebel.
Ar fi cel puţin ciudat ca Grebel să respingă autoritar în februarie ceea
ce a practicat în ianuarie. Mai mult, botezul lui Ulimann a avut loc iarna.
Luând în considerare teama omului medieval de apa rece, dacă ei ar fi considerat
ca lipsit de importanţă modul botezului, ar fi ales orice alt mod în afară de
afundare în apele reci ale Rinului. De aceea, înclinăm să ne îndoim că Grebel a
fost botezat prin turnare.
Istoricul elveţian Arx scrie
despre botezul practicat de Grebel la
St. Gall : „Ei [Grebel şi Hochrutiner] au căutat să îi convingă pe toţi
să se lase botezaţi încă o dată şi au predicat în St. Gallen sub teii din
Multerthore, pe câmpuri şi în păduri. Ei au avut aşa succes, încât oamenii din
teritoriul St. Gall, din Appenzell şi din Toggenburg au roit spre oraşul St.
Gall întrebând de baptisteriu şi lăsându-se botezaţi acolo. Numărul
convertiţilor a ajuns atât de mare încât mulţimea candidaţilor pentru botez nu
mai încăpea în baptisteriu, iar ei au fost nevoiţi să folosească apele râului
Sitter; spre care, în zilele de duminică, cei care doreau botezul mergeau în
număr la fel de mare, marşul lor în procesiune făcându-i imediat
observaţi” (Geschichten des Kantons St. Gallen, vol. 2, p.
501).
Aceste evenimente au avut
loc în luna martie. Baptisteriul era un butoi mare de lemn. Christian oferă
următoarea mărturie: „Augustus Naef, Secretar al
Conciliului din St. Gall, într-o lucrare publicată în 1850, menţionează succesul
mişcării Baptiste. El spune: ‚Ei botezau pe cei care au crezut la fel ca ei în
râuri şi lacuri, într-un butoi mare de lemn în Piaţa Măcelarului înaintea unei
mari mulţimi” (op. cit., p. 119).
Zwingli de asemenea depune
mărturie în favoarea afundării ca practică a Anabaptiştilor, când le răspunde
sarcastic: „Veste bună! Să mergem toţi pentru o
afundare în Limmat!” (Verduin, op. cit., p. 217). Citându-l pe Manz, care
vorbea despre botez ca o „intrare sub [apă]”, Zwingli a afirmat: „Cel care vorbeşte de intrare sub [apă], să intre [de
tot]” (Ibid.). Cuvintele lui au inspirat legea dată de magistraţi, „Qui mersus fuerit mergatur”, „cine afundă va fi afundat”, sub care Manz a pierit
înecat în apele Limmat-ului (Christian, op. cit., p. 122).
În
landurile germane sudice, imersia era modul practicat de Anabaptişti. „Liderii Anabaptişti, Hubmaier, Denck, Hatzer, Hut, au
apărut de asemenea în Augsburg şi au adunat o congregaţie de o mie o sută de
membri. Ei botezau prin afundare. Rhegius a întărâtat pe magistrat împotriva
lor: liderii au fost aruncaţi în închisoare, iar unii executaţi” (Schaff,
op. cit., vol. VII, p. 377).
Jarrel
citează
definiţia pe care o dă Hubmaier botezului în Despre botezul creştin al
credincioşilor. „A boteza în apă înseamnă a
acoperi mărturisitorul păcatelor sale în apă externă, conform poruncii divine şi
a-l înscrie în numărul celor separaţi pe baza propriei mărturisiri şi
dorinţe” (Jarel, op. cit., p. 200).
Menno
Simons spune: „după ce vom căuta cu cea mai mare
stăruinţă, nu vom găsi un alt botez în afară de afundarea în apă [doopsel inden
water] care să fie primit de Dumnezeu şi susţinut în Cuvântul Său”
(Robinson, op. cit., p. 499).
Deşi Protestanţii priveau cu
indiferenţă înspre mod, imersia era preferată. Luther o prescria pentru
serviciul de botezare. Zwingli scria despre înţelesul cuvântului botez: „În primul rând este folosit pentru afundarea în apă prin
care suntem dedicaţi individual vieţii creştine” (Bromiley, op. cit., p.
132). Mărturisirea de la Schleitheim nu menţionează modul, dar
nu fiindcă Anabaptiştii îl priveau cu indiferenţă, ci fiindcă opoziţia faţă de
ei nu se datora acestui punct.
Botezul era atât de
important pentru Anabaptişti datorită înţelesului lui. „Botezul unui credincios este un simbol al scufundării în
moartea lui Cristos şi al învierii (‚naşterii din nou’) în învierea Sa. Nimeni
nu poate intra în Împărăţie dacă nu a fost născut din nou (Ioan 3:3), iar acesta
era evenimentul spiritual simbolizat de botezul în apă în comunitate”
(Littell, op. cit., p. 84). Imersia era singurul mod care putea simboliza corect
„scufundarea în moartea lui Cristos” şi aducerea la viaţă în învierea Sa. Nici
turnarea, nici stropirea cu apă nu simbolizează exact evenimentul spiritual
portretizat de botez.
Dovezile în favoarea imersiei sunt copleşitoare. Dacă au existat
într-adevăr excepţii de la regula botezului prin imersie, acestea au fost
sporadice şi s-au datorat perioadei de tranziţie de la Catolicism sau Protestantism
la
Anabaptism al persoanelor
implicate.
Anabaptiştii considerau că doar adulţii sunt candidaţi potriviţi pentru
botez, din moment ce se cerea o anumită înţelegere a responsabilităţilor unui
Creştin; ei învăţau că apa este doar un simbol al spălării şi curăţirii
interioare; considerau imersia ca fiind ilustraţia potrivită a lucrării
interioare a Duhului Sfânt în regenerare; ei considerau că doar bisericile lor
botezau corect şi îndeplineau lucrarea lui Cristos.
6.
Doctrina disciplinei în Biserică
Disciplina bisericească
reprezenta un alt punct important în care Anabaptiştii difereau de oponenţii
lor. În timpul acela, disciplina era o particularitate Anabaptistă, ei fiind
singurii care o practicau după modelul nou testamentar.
Biserica Catolică nu
practica decât excomunicarea, prin care înţelegea pierderea mântuirii. Nu exista
o purificare morală în rândurile ei, ci doar una doctrinară. Ereticii erau
confruntaţi cu dogma, iar dacă nu se conformau, erau condamnaţi la moarte,
pedeapsă care a fost de cele mai multe ori executată. Nimeni nu a fost ars însă
pentru că a fost depravat şi imoral.
Problema disciplinei între
Protestanţi se asemăna cu cea din tabăra Catolică, deşi Reformatorii doreau o
îmbunătăţire a moralităţii. Dar, păstrând viziunea sacrală a societăţii, nu
puteau exclude pe cineva din biserică decât dacă îl excludeau şi din societate.
Au preferat să încerce să corecteze acest neajuns din interior, dar eşecul lor
este arhi-cunoscut.
Adunarea credincioşilor era,
în viziunea Anabaptistă, reprezentanta lui Cristos în lume, şi de aceea trebuia
păstrată curată. Pentru păstrarea purităţii, ei au recurs la modelul nou
testamentar din Matei 18. Oricine trăia în păcat sau devia de la credinţa
biblică era întâi învăţat, iar dacă nu se schimba, era exclus, „lăsat în pace”, cum spunea Grebel. Excluderea era
necesară pentru perseverenţa spre sfinţenie la nivel de membru şi pentru o
conducere spirituală şi scripturală la nivel de biserică.
Mărturisirea de
la
Schleitheim
afirmă:
„II. Noi suntem
de acord în privinţa excluderii după cum urmează: Se va recurge la excludere
faţă de toţi cei care s-au dat pe ei înşişi Domnului, să umble în poruncile Lui,
şi faţă de toţi cei care au fost botezaţi în trupul lui Cristos şi care sunt
numiţi fraţi şi surori, şi care totuşi au alunecat uneori în eroare şi păcat,
fiind din neglijenţă biruiţi. Acela [care a fost biruit] va fi mustrat de două
ori în secret iar a treia oară disciplinat sau exclus public conform poruncii
lui Cristos (Mat. 18). Dar aceasta se va face conform rânduielii Duhului (Mat.
5) înainte de frângerea pâinii, aşa încât să putem frânge şi mânca o singură
pâine, într-un singur gând şi o singură dragoste, şi să bem dintr-o singură
cupă” (Mark
Noll, Ibid., p. 52).
Doctrina excluderii aruncă o
lumină suplimentară asupra concepţiei Anabaptiste despre biserică. În primul
rând, o astfel de practică arată că Anabaptiştii nu considerau biserica doar ca
o părtăşie a credincioşilor, în care să existe vaste diferenţe doctrinare şi
practice. Pentru ei, biserica era un trup, a cărui unitate şi puritate era
păzită de o disciplină strictă. Acesta a fost scopul principal al doctrinei
disciplinei.
Scopul secundar al
disciplinei era acela al îndreptării celui exclus. Nu se urmărea răzbunarea
comunităţii pe cel căzut în păcat, ci restaurarea lui, ajutându-l să se întoarcă
la părtăşia bisericii, pe care a pierdut-o prin excludere.
Mai târziu, între Menoniţii
olandezi, excluderea a ajuns să afecteze nu doar relaţia celui exclus cu
biserica, ci şi cu familia şi cunoscuţii. Se spunea că celui exclus nu trebuia
să i se spună nici o vorbă îngăduitoare, să nu i se arunce nici o privire
compătimitoare până nu se căieşte şi se întoarce. Aceasta, însă, nu a fost
practica generală a Anabaptiştilor.
Disciplinarea se făcea
public, de întreaga biserică, ce acţiona democratic. Hubmaier spunea „Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a
supus fraţilor şi surorilor sale … adică, Bisericii” (Estep, op. cit., p.
60).
„În
perfecţiunea lui Cristos [în biserică], totuşi, doar excluderea este folosită
pentru avertizare şi pentru excomunicarea celui care a păcătuit, fără ca trupul
să fie omorât – doar avertizarea şi porunca de a nu mai păcătui” (Mărturisirea de
la
Schleitheim , Noll, op. cit., p.
54).
Disciplina bisericească a
fost una din particularităţile Anabaptiste care i-a păzit de păcate grele, şi
i-a ajutat să trăiască o viaţă virtuoasă.
7.
Doctrina Cinei Domnului
Pentru Catolici, Euharistul,
sau Mesa, era o sacrificare perpetuă a lui Cristos de către preot. Sub medierea
sacerdotului – şi numai a lui, pâinea, sau ostia şi vinul se transformă
miraculos în trupul şi sângele lui Cristos. Această dogmă poartă numele de transsubstanţiere. Congregaţia nu are
acces decât la „trupul” Său, „sângele” fiind consumat numai de preot. Mesa era
considerată un sacrament, conferea har mântuitor participanţilor. Era unul din
cele mai importante rituri, deoarece coagula în jurul ei întreaga societate a
cărei graniţe se confundau cu cele ale Bisericii.
Luther a respins doctrina
transsubstanţierii, care afirma o „prezenţă reală” a lui Cristos în sacrament,
dar proclama o prezenţă a sa literală alături de elemente. Această doctrină se
numeşte consubstanţiere. „La fel cum într-un fier înroşit focul şi metalul nu îşi
pierd identitatea, a explicat el [Luther], aşa este şi Cristos în, cu şi sub
elementele euharistului. Sau, tot aşa cum Dumnezeu şi omul au devenit una în
Cristos, tot aşa elementele şi trupul lui Cristos devin una, totuşi, amândouă
reţinându-şi esenţa distinctă” (Loewen, Luther and the Radicals, p.
41).
Zwingli respingea atât
transsubstanţierea Catolică, cât şi consubstanţierea Luterană, acesta fiind unul
din punctele de doctrină datorită cărora luteranii şi zwinglienii nu au
colaborat. Pentru Zwingli şi pentru Reformatorii elveţieni, Cina nu reprezenta
decât un simbol, o comemorare a jertfirii lui Cristos. Aceasta a fost una din
doctrinele cu care Zwingli şi-a început Reforma. Una din tezele pe care Zwingli
şi partizanii săi, printre care se numărau şi Hubmaier, Grebel, Manz la acea
vreme, le-au apărat în disputa din octombrie 1523 a fost următoarea: „18. Hristos, care s-a oferit pe Sine, o dată ca jertfă,
este pentru veşnicie o jertfă perpetuă şi suficientă pentru păcatele tuturor
credincioşilor. Prin urmare, conchidem că Mesa nu este o jertfă, ci o comemorare
a unicei jertfe şi o pecete a răscumpărării pe care Cristos a făcut-o pentru
noi…” (Mark
Noll, Ibid., p. 41). Aceasta a devenit principala
caracteristică a teologiei lui Zwingli. „‚Zwinglianismul’ a ajuns să fie identificat nu cu vreo
construcţie pozitivă teologică sau liturgică, ci cu o negare a prezenţei lui
Cristos în Euharist”
(Lindberg, The Reformation Theologians, p. 157). Conform lui
Zwingli,
Cristos este
prezent spiritual la
Cină , nu fizic. Sacramentul prezintă lucrarea din trecut a lui Cristos, dar
şi cea din prezent. De aici rezultă importanţa ritului. „‚Acesta este trupul Meu’, adică acesta reprezintă trupul
Meu, mâncarea acestei pâini fiind semnul şi simbolul căci Cristos, adevărata
hrană şi mângâiere a sufletului, a fost răstignit pentru noi” (Bromiley,
op. cit., p. 226).
Radicalii au respins
doctrina prezenţei reale. Cel mai înflăcărat oponent a fost Carlstadt, care a
publicat mai multe tratate împotriva acestei doctrine. „Carlstadt trebuie făcut responsabil pentru iniţierea
aşa-zisei controverse sacramentale ce a cauzat atât de multă dezbinare între
Protestanţi. Opiniile lui Carlstadt despre Cina Domnului au fost împărtăşite, cu
mici diferenţe, de majoritatea radicalilor şi de Anabaptiştii secolului
şaisprezece” (Harry Loewen, Luther and the Radicals, p. 40). Unii
istorici cred că Luther nu a renunţat niciodată la doctrina prezenţei reale
datorită controversei sale continue cu Carlstadt. De fapt, această doctrină a
fost una din cauzele care l-a transformat pe Luther dintr-un „eretic” persecutat
într-un „papă” persecutor. Toţi care se opuneau acestei doctrine, Protestanţi,
Spiritualişti sau Anabaptişti, au fost persecutaţi de Luther şi de urmaşii
săi.
Chiar dacă Anabaptiştii
credeau, la fel ca Zwingli şi Carlstadt, în Cină ca memorial, în elemente ca
simboluri, ei mergeau mai departe decât ei. Pentru Anabaptişti, Cina reprezenta
atât amintirea morţii lui Cristos, cât şi unitatea bisericii. Zwingli nu a putut
merge mai departe decât a declara că cei care iau parte fiind „nevrednici”, se
condamnă singuri. Mărturisirea de la Schleitheim
afirmă:
III. În
frângerea pâinii suntem într-un singur gând şi de acord [după cum urmează]: Toţi
cei care vor să frângă o pâine în amintirea trupului frânt al lui Cristos, şi
toţi cei care vor să bea o băutură ca amintire a sângelui vărsat al lui Cristos,
vor fi uniţi înainte prin botez în trupul lui Cristos care este Biserica lui
Dumnezeu şi al cărei Cap este Cristos. Căci după cum arată Pavel, noi nu puteam
bea în acelaşi timp cupa Domnului şi cupa diavolului. Adică, toţi cei care sunt
în părtăşie cu faptele moarte ale întunericului nu au nici o parte în lumină. De
aceea, toţi cei care îl urmează pe diavol şi lumea nu au nici o parte cu cei
care sunt chemaţi de Dumnezeu din lume. Toţi cei ce zac în răutate nu au nici o
parte în bine.
De aceea, este
şi trebuie să fie [astfel]: Oricine nu a fost chemat de singurul Dumnezeu la o
singură credinţă, la un singur botez, la un singur Duh, la un singur trup,
împreună cu toţi copiii bisericii lui Dumnezeu, nu poate fi făcut [într-] o
singură pâine cu ei, după cum trebuie într-adevăr să se facă, dacă cineva vrea
să frângă pâinea cu adevărat conform poruncii lui Cristos.
Poziţia Anabaptistă implica
purificarea bisericii înainte de ritual, prin mustrarea, disciplinarea sau
excluderea celor care nu erau în unitate spirituală cu ei. Unitatea bisericii,
atât de mult râvnită de Protestanţi – dar atât de absentă în bisericile lor – a
fost atinsă în cel mai magnific şi simplu mod de congregaţiile locale ale
Anabaptiştilor.
8. Închinarea
publică
Închinarea Anabaptiştilor
era o parte importantă a vieţii religioase a Anabaptiştilor. Slujirea şi
închinarea lor în cadrul bisericii era drastic diferită de a celorlalte tabere.
Închinarea publică Catolică
era un ritual complex, anunţat în comunitate prin tragerea clopotelor. Locurile
de închinare, având o arhitectură unică, şi simbolică, erau decorate cu multe
reprezentări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor (statui, picturi şi vitralii).
Serviciile erau liturgice, adică se desfăşurau conform unor ritualuri prescrise.
Liturghia anuală era dezvoltată pe baza sărbătorilor bisericeşti. Pentru
rostirea rugăciunilor, a anumitor predici şi pentru citirea Scripturilor se
folosea incantaţia.
Protestanţii aveau o
închinare publică asemănătoare Catolicilor. Ei au păstrat ierarhia clericală,
ritul botezului pruncilor şi sărbătorile. În locurile în care au câştigat
majoritatea populaţiei de partea lor, ei au ocupat clădirile bisericeşti
Catolice, păstrând uneori chiar şi imaginile. Liturghia se asemăna cu cea
Catolică, dar incantaţia era respinsă, şi se punea accent mai mare pe predicare
decât pe ritual.
Închinarea publică era şi
pentru Anabaptişti un element central al vieţii lor bisericeşti. Întrunirile lor
nu erau anunţate de clopote, ci, de cele mai multe ori, erau ţinute în cel mai
mare secret, datorită persecuţiei. Nu au ocupat niciodată abuziv vreo clădire
bisericească, ci se întruneau în case particulare, în păduri, pe câmpuri şi
uneori în bărci. Caracterul secret al întrunirilor lor le-a atras porecla de
„Winckler”, adică oameni care se adună într-un colţ, sau într-un loc ascuns.
Predicatorii lor erau porecliţi „predicatori de lângă
gard”.
Anabaptiştii se opuneau
utilizării reprezentărilor lui Dumnezeu şi nu aveau nevoie de reprezentări ale
sfinţilor, căci respingeau doctrina mijlocirii sfinţilor (susţineau că fiecare
credincios are acces direct la
Dumnezeu prin Cristos). Nu aveau o
clasă sacerdotală, considerând că fiecare credincios este preot înaintea lui
Dumnezeu.
Se opuneau folosirii
incantaţiilor în predici şi rugăciuni, dar obişnuiau să cânte cu întreaga
adunare. Melodiile erau preluate de la piesele populare ale acelor zile.
Cântările lor exprimau, poate mai bine decât tratatele lor doctrinare, starea
lor spirituală şi emoţională. Mai multe cântări au fost compuse în timpul
şederii autorului în închisoare, în aşteptarea execuţiei. Cântare din care sunt
extrase versurile următoare este un astfel de exemplu. Aceasta a fost compusă de
Annelein din Freiberg. Nu se ştie nimic despre această femeie în afară de faptul
că a fost înecată şi arsă în 1529, unele surse indicând că avea vârsta de
şaptesprezece ani când a fost arestată.
„Tată veşnic
din Ceruri,
Te chem cu aşa
ardoare,
Nu mă lăsa să
mă lepăd de tine,
Păstrează-mă în
adevărul tău
Până voi
închide ochii.
Oh, Dumnezeule,
păzeşte-mi inima şi gura,
Doamne,
veghează peste mine în orice vreme
Nu lăsa nimic
să mă despartă de tine,
Fie necaz,
strâmtorare sau nevoie,
Păstrează-mi
curăţia-n bucurie.
Domnul şi Tatăl
meu cel veşnic,
Arată-mi şi
învaţă-mă
Aşa cum sunt,
copil nevrednic,
Să văd drumul
şi calea ta.
Aceasta e
dorinţa mea.
Să păşesc prin
puterea-ţi în moarte
Prin suferinţă,
tortură, teamă şi lipsuri,
Susţine-mă în
toate,
Oh, Dumnezeule,
aşa încât niciodată
Să nu mă
despart de iubirea ta. …”
(Snyder şi Hecht, Profiles
of Anabaptist Women, p. 199, 200).
Serviciul bisericesc
Anabaptist era uimitor de simplu. Era compus din trei elemente: rugăciune,
cântare şi predicarea sau expunerea Bibliei. Cel mai mare accent îl puneau pe
ultimul element, deoarece cunoaşterea Scripturii era necesară pentru a-i putea
fi, aşa cum doreau, credincioşi lui Cristos în toate
lucrurile.
9. Slujitorii
bisericii
Într-o biserică a
Anabaptiştilor, toţi membrii erau egali. Predicatorii şi păstorii erau
consideraţi servii bisericii, şi nu formau o clasă aparte, un cler conducător.
Aceştia aveau datoria de a veghea la bunăstarea spirituală şi morală a „turmei”.
Bisericile „Fraţilor”
considerau că slujitorii lor trebuie să ştie să practice o meserie care să le
aducă venit. Se opuneau taxelor impuse prin lege pentru susţinerea clerului,
considerând că suplinirea nevoilor slujitorilor este datoria fiecărei biserici
locale. „Acesta [păstorul] de asemenea va fi susţinut
de biserica ce l-a ales, în caz că va fi în nevoie, aşa încât cel care slujeşte
Evanghelia să trăiască din Evanghelie, după cum a rânduit Domnul Isus”
(Mărturisirea de la
Schleitheim , Noll, op. cit., p. 54). Cu
toţii prezentau o puternică aversiune faţă de predicatorii plătiţi din bugetul
public. Hans Hut scria, „De aceea îndemn pe toţi
oamenii evlavioşi care caută şi iubesc neprihănirea să se păzească cu stăruinţă
de toţi erudiţii cămătari, trufaşi şi ipocriţi care predică pentru bani. Ei nu
se îngrijesc de binele vostru, ci doar de pântecele lor” (Liechty, op.
cit., p. 65).
A fi fost păstor sau
predicator Anabaptist în acea vreme însemna a avea permanent viaţa pusă în
pericol. Dacă membrii obişnuiţi erau amendaţi sau exilaţi, liderii erau
întotdeauna executaţi. Nu se bucurau nici de privilegii, nici de recunoaşterea
autorităţilor civile nici de cea a liderilor Protestanţi şi Catolici. În
repetate rânduri li s-a cerut să îşi sigileze mărturia cu propriul sânge. Chiar
şi în astfel de momente, ei căutau să îl onoreze pe Regele lor, să fie un
exemplu şi o încurajare pentru mica lor turmă. Atunci când flăcările rugului au
ars funiile cu care era legat, eliberându-i mâinile, cu un ultim efort, Michael
Sattler, autorul mărturisirii de la Schleitheim , şi-a ridicat mâinile,
arătând spre cer, dându-le semnul hotărât celor biserică ce priveau consternaţi
oribila scenă, că se poate trece învingător şi prin suferinţa
martirajului.
10. Rolul credinciosului şi al
Bisericii în societate.
În nici o altă
caracteristică a sa nu iese Anabaptismul mai mult în evidenţă, atunci când este
privit doar din exterior, decât în poziţia radicală a locului pe care creştinul
şi Biserica trebuie să îl ocupe în societate.
Biserica Catolică predica
doctrina lui Constantin cel Mare, confundarea graniţelor Bisericii cu cele ale
Statului. Biserica era „Corpus Christianum”, totalitatea creştinilor. Cum
botezul pruncilor era impus prin lege, aceasta însemna totalitatea cetăţenilor.
Autoritatea civilă era considerată vasală celei ecleziastice, motivul invocat
fiind acela că prima este temporară, ultima este veşnică. În Evul Mediu, papa
era cel care instala şi detrona pe împăraţi. De asemenea, autoritatea civilă
trebuia pusă în slujba celei ecleziastice. Împăratul trebuia să slujească papei.
Magistratul trebuia să slujească preotului.
Thomas Aquinas afirma: „Statul, prin care se ating obiectivele pământeşti, trebuie
să fie subordonat Bisericii; Biserica şi Statul sunt două săbii pe care Dumnezeu
le-a dat creştinismului pentru protecţie; aceste amândouă săbii sunt date de El
papei, iar sabia temporală este atunci încredinţată de papă conducătorilor
Statului” (Verduin,
op. cit., p. 43). Această doctrină nu a fost doar o subtilitate scolastică, ci a fost un
instrument pe care papalitatea l-a folosit frecvent pentru a-şi atinge
scopurile, atunci când calea negocierilor şi a convingerii prin argument eşua.
Acestei concepţii i-au căzut victime un număr enorm de
„eretici”.
Reformatorii nu s-au putut
debarasa de această doctrină constantiniană. Au rămas în această privinţă
tributari Romei până la capăt. Oriunde au câştigat puterea, botezul pruncilor
era impus prin lege tuturor cetăţenilor. Datoria magistraţilor era de a se
îngriji de bunăstarea cetăţenilor, inclusiv de cea spirituală. Cei care subminau
autoritatea Bisericii şi căutau să rătăcească poporul, trebuiau pedepsiţi de
magistraţi.
Urbanus Rhegius, liderul
Protestant din Augsburg scrie: „Dumnezeu ridică
magistraţii împotriva ereticilor, făuritorilor de partide şi schismaticilor în
Biserica Creştină pentru ca Agar să fie zdravăn bătută de Sara. Donatiştii ucid
sufletele oamenilor, îi fac să meargă în moarte veşnică; şi apoi se plâng atunci
când îi pedepsesc cu moartea temporală. De aceea un magistrat Creştin trebuie să
facă din păstrarea religiei Creştine pure întâia sa preocupare”
(Verduin,
op. cit., p. 50). Calvin era în asentimentul său. „Principala datorie a magistraţilor nu este să menţină pacea
între supuşii lor în ce priveşte trupul; ci mai degrabă să se asigure că
Dumnezeu este servit şi onorat pe domeniile lor” (Ibid., p. 58).
La fel ca în cazul botezului
pruncilor, atunci când Anabaptiştii le cereau argumente scripturale
Protestanţilor, aceştia apelau la cele mai fanteziste interpretări. Textul de
sprijin al acestei doctrine a fost găsit de Beza, susţinătorul lui Calvin, în
Cartea Faptelor. „Cu ce putere, mă rog, i-a omorât
Petru pe Anania şi pe Safira? Şi cu ce putere l-a lovit Pavel pe Elima cu
orbire? Cu puterea investită în Biserică? Bineînţeles că nu. Atunci, deci,
trebuie să fi fost cu puterea investită în magistrat, căci nu există un al
treilea fel de putere” (Verduin,
op. cit., p. 54).
Anabaptiştii, în
mărturisirea de la
Schleitheim , afirmă: „VI. Am căzut de acord după cum urmează în privinţa săbiei:
Sabia este rânduită de Dumnezeu în afara perfecţiunii lui Cristos [adică
Biserica lui Cristos]. Aceasta pedepseşte şi omoară pe cel rău, şi păzeşte şi
protejează pe cel bun… Cu toate acestea, în perfecţiunea lui Cristos, doar
excluderea este folosită ca avertizare şi pentru excomunicarea celui care a
păcătuit, fără să fie omorât trupul – ci doar avertizarea şi porunca de a nu mai
păcătui” (Noll, op. cit., p. 54).
Anabaptiştii nu voiau să
răstoarne ordinea socială. Nu erau anarhişti sau fanatici revoluţionari, aşa cum
erau acuzaţi. Hubmaier
a spus: „Noi mărturisim deschis că trebuie să existe guvern secular care trebuie
să poarte sabia. Pe acesta suntem dispuşi şi obligaţi să îl ascultăm în orice nu
este contrar lui Dumnezeu” (Vedder, op. cit., p.
160).
Se opuneau unei
societăţi sacrale, monolitice, în care Biserica nu se deosebea de lume.
Recunoşteau autorităţile civile ca fiind rânduite de Dumnezeu, dar „în afara
perfecţiunii lui Cristos”, adică a bisericii. Făceau diferenţa între „harul
general” acordat de Dumnezeu societăţii şi reprezentat de ordinea socială şi
„harul special” acordat credincioşilor şi reprezentat de Biserică. Dar în
societatea din care făceau parte, în care Biserica reprezenta totalitatea
cetăţenilor [Volkskirche], iar statul
totalitatea creştinilor, credinciosul adevărat nu putea sluji statului în
calitate de magistrat, fiindcă aceasta însemna să slujească şi Bisericii pe care
o considera apostate. De aceea, Anabaptiştii afirmau că un creştin nu poate să
ocupe funcţii în stat.
Anabaptiştii nu cereau nimic
autorităţilor. Nu doreau avantaje monetare, nu tânjeau după un statut de grupare
recunoscută. Cereau doar dreptul – acum banal, dar atunci inacceptabil – de a li
se îngădui să i se închine lui Dumnezeu aşa cum le dictează conştiinţa. Viziunea
lor era aceea a unei societăţi în care autorităţile civile supravegheau doar
treburile sociale, în care cetăţenii îşi puteau exersa dreptul de a alege dacă
doresc să facă parte dintr-o anume biserică sau nu.
11. Lupta pentru libertate
Baptiştii au fost
dintotdeauna campionii apărării libertăţii şi drepturilor omului. Predecesorii
lor Anabaptişti nu au fost cu nimic mai prejos. Gândirea lor în această privinţă
era mult superioară epocii în care trăiau. Întreaga societate modernă se bazează
pe principiile pentru care Anabaptiştii secolului XVI au trăit şi au
murit.
Societatea sacrală, în care
autorităţile civile recunosc o religie (Biserică) de stat, nu poate permite ca
cetăţenii ei să fie liberi să îşi aleagă religia. Nu poate permite disidenţa,
facţiunea, secta [cuvânt care provine din latinescul sequor, care transmite ideea de urmare,
iar în contextul ecleziastic, urmarea unei alte căi decât cea impusă sau
recunoscută]. Nu îşi poate îngădui luxul de a acorda libertate individului de a
judeca şi a lua o decizie în privinţa credinţei. În această viziune, o religie
centralizată şi controlată este absolut necesară bunului mers al societăţii.
Într-o astfel de societate
poate exista cel mult toleranţă, acolo unde relaţia Stat-Biserică este mai puţin
„intimă”. Dar toleranţa nu este libertate. Prin însăşi definiţia ei, toleranţa
este o abatere îngăduită de la un anumit standard. Într-o societate sacrală,
Statul nu recunoaşte ca validă decât o singură credinţă. Restul sunt considerate
abateri.
Biserica Catolică este cel
mai bun exemplu al acestei mentalităţi monolitice. Înarmată cu doctrina celor
două săbii, Biserica papală a pornit la lupta pentru convertirea celor care
difereau de ea. Se crede că în timpul Evului Mediu milioane de oponenţi ai Romei
au fost ucişi de autorităţile civile care acţionau sub controlul pontifului
roman. În timpul Reformei, după Dieta de la Spires (1529) (care decreta ca
„orice Anabaptist şi persoană rebotezată de orice sex
va fi ucisă prin foc, sabie sau în alt fel” – Hershberger, op. cit., p. 32) represiunile
împotriva lor au luat o amploare rar întâlnită.
Înainte de 1529, valurile
persecuţiei au dus la decapitarea Anabaptismului timpuriu. Pe teritoriile
Catolice şi-au găsit sfârşitul Michael Sattler, Balthasar Hubmaier, Georg
Blaurock şi Wolfgang Ulimann arşi pe rug, iar Hans Hut a fost ucis în
închisoare. Numeroşi alţi lideri locali au fost de asemenea ucişi. Cruzimea
acestor acte nu poate fi descrisă în cuvinte. Procesul şi execuţia lui Michael
Sattler, din 21 mai 1527, relatată în Oglinda Martirilor, p. 416-418, este un
exemplu elocvent. Verdictul judecătorilor a fost următorul: „În cazul Guvernatorului Majestăţii sale Imperiale versus
Michael Sattler, se hotărăşte predarea lui executorului, care îl va duce la
locul execuţiei şi îi va tăia limba; apoi va fi aruncat în car şi acolo îi va
sfâşia trupul de două ori cu cleşti înroşiţi şi după ce va fi dus în afara
porţii, va fi strâns cu cleştii de cinci ori în acelaşi fel”; „iar apoi trupul
îi va fi ars, ca arhi-eretic, până va fi cenuşă”, adaugă Estep, citând o
altă sursă (op. cit., p. 40). Estep descrie scena martirajului: „Tortura, preludiu al execuţiei, a început în piaţă, unde a
fost tăiată o bucată din limba lui Sattler. De două ori au fost sfâşiate cu
cleşti înroşiţi bucăţi de carne din trupul său. Apoi a fost urcat cu greutate
într-un car. Pe drumul spre locul execuţiei, cleştii au mai fost folosiţi de
cinci ori. În piaţă şi în locul execuţiei, fiind capabil încă să vorbească,
Sattler, neclintit, s-a rugat pentru persecutorii săi. După ce a fost legat de o
scară cu frânghii şi împins în foc, i-a îndemnat pe oameni, pe judecători şi pe
primar să se pocăiască şi să se convertească. Apoi s-a rugat: ‚Dumnezeule etern,
Atotputernic, Tu eşti calea şi adevărul: fiindcă nu mi s-a arătat că greşesc, cu
ajutorul Tău în această zi voi depune mărturie pentru adevăr şi îl voi sigila cu
sângele meu.’
Imediat ce
frânghiile de la încheieturile mâinilor au fost arse, Sattler şi-a ridicat
ambele degete arătătoare ale mâinilor, dând semnalul promis fraţilor că moartea
de martir a fost suportabilă. Apoi, mulţimea adunată a auzit venind de pe buzele
sale arse, ‚Tată, îmi încredinţez duhul în mâinile Tale’” (Estep, op. cit., p.
47).
După această perioadă,
execuţiile nu s-au rezumat doar la lideri. Văzând însă că execuţiile publice le
îngroşau rândurile, autorităţile din Suabia au creat o miliţie specială pentru
depistarea şi vânarea Anabaptiştilor. Aceştia aveau autoritatea de a-i ucide pe
loc, fără proces şi indiferent de sex şi vârstă pe toţi cei consideraţi a fi
Anabaptişti. Multe mii de Anabaptişti au pierit astfel. Istoricul Romano-Catolic
C.A. Cornelius descrie o parte a rezultatelor persecuţiei declanşate după Dieta
de la
Spires :
„În Tirol şi
Gorz, numărul execuţiilor în anul 1531
a atins deja o
mie; în Ensisheim, şase sute. La
Linz şaptezeci şi
trei au fost ucişi în şase săptămâni. Ducele William de Bavaria, depăşindu-i pe
toţi ceilalţi, a emis temutul decret de a decapita pe cei care retractau şi de
a-i arde pe cei care refuzau să retracteze… Peste tot în cea mai mare parte a
Germaniei Superioare persecuţia s-a dezlănţuit ca o sălbatică hăituire… Sângele
acestor bieţi oameni a curs ca apa, aşa că au strigat la
Dumnezeu pentru ajutor…
Dar sute dintre ei, de toate vârstele şi de ambele sexe au suferit durerile
torturii fără murmur, şi au dispreţuit cumpărarea vieţilor lor prin retractare,
şi s-au dus spre locul execuţiei cu bucurie şi cântând psalmi” (Citat de Vedder, op. cit.,
p. 165).
Tratamentul de care au avut parte Anabaptiştii pe teritoriile
Protestante nu a fost mai blând. Poziţia de început a Reformatorilor, pe când se
aflau în pericol din partea Catolicilor,
a fost una similară cu cea a Anabaptiştilor. Luther spunea în 1520, „Noi trebuie să învingem ereticii cu cărţi, nu cu foc, aşa
cum au făcut-o vechii Părinţi. Dacă ar fi vreo iscusinţă în învingerea
ereticilor prin foc, călăul ar fi cel mai învăţat doctor din
lume”
(Vedder,
op. cit., p. 162). În 1527, scriind împotriva
Anabaptiştilor, Luther spunea: „Nu este drept şi îmi
pare foarte rău că aşa oameni nenorociţi sunt atât de mizerabil ucişi, arşi şi
crud omorâţi. Oricui ar trebui să i se permită să creadă ce doreşte… (Vedder,
op. cit., p. 162, 163). Însă revolta de la
Munster iniţiată de Anabaptiştii revoluţionari l-a determinat pe Luther să
recomande folosirea săbiei împotriva tuturor, paşnici sau revoluţionari (vezi
Durant., op. cit., 92).
Bullinger,
la începutul
Reformei, susţinea:
„Cineva nu poate şi nu are voie să folosească forţa pentru a obliga pe
altcineva să accepte credinţa, căci credinţa este un dar gratuit de
la
Dumnezeu.
Este greşit să fie
obligat cineva prin forţă sau constrângere să îmbrăţişeze credinţa, sau să fie
omorât cineva pentru credinţa sa eronată. Este o eroare aceea de a se folosi în
biserică orice altă sabie alta decât cea a Cuvântului divin. Împărăţia seculară
ar trebui să fie separată de biserică, şi nici un conducător secular nu ar
trebui să exercite autoritate în biserică. Domnul a poruncit simplu să se
predice Evanghelia,
nu
să fie constrâns cineva prin forţă să o accepte. Adevărata biserică a lui
Cristos este caracterizată de faptul că suferă şi îndură persecuţia dar nu
aplică nimănui persecuţia” (Hershberger, op. cit., p.
31).
Dar
imediat ce reformatorii au câştigat supremaţia într-o regiune, s-au dezis de
aceste principii şi au promovat vechea doctrină Catolică. Persecuţia pe care
Anabaptiştii au suferit-o pe teritoriile Protestante a fost la fel de cruntă ca
cea a Catolicilor. Pe teritoriile Protestante, Felix Manz a fost condamnat la
moarte prin înec, Grebel şi Denck, hăituiţi şi slăbiţi fizic, au căzut pradă
unei epidemii, scăpând de mâna călăilor. Balthasar Hubmaier reproşa
evanghelicilor elveţieni că au închis într-un turn douăzeci de persoane,
bărbaţi, femei însărcinate, văduve şi fete tinere, dându-li-se sentinţa ca atât
timp cât vor trăi, să se hrănească doar cu pâine şi apă şi să nu mai vadă
vreodată nici soarele, nici luna. Sentinţa afirma în continuare că toţi aceştia,
morţi sau vii, vor fi lăsaţi să putrezească împreună, până va muri şi ultimul
dintre ei. „ ‚Oh, Dumnezeule’, scrie el mai departe,
‚ce sentinţă riguroasă, severă şi teribilă împotriva unor creştini pioşi, despre
care nu s-a putut spune nici un lucru rău, ci doar că ei, conform poruncii lui
Cristos, au primit botezul în apă!” (van Braght, Martyrs’ Mirror, p.
465). Zwingli, după ce a câştigat
supremaţia în Zurich, sfătuia ca cei care sunt afundaţi în botez, să fie
afundaţi de tot, adică înecaţi.
Calvin,
la rândul său,
a fost la fel de intolerant:
„Oricine va susţine că este nedrept ca ereticii şi blasfematorii să fie
omorâţi, conştient şi voluntar îşi atrage asupra sa chiar vina acestora. Aceasta
nu este fundamentat pe autoritate umană; Dumnezeu este Acela care vorbeşte şi
prescrie o regulă perpetuă pentru Biserica Sa. Nu în van alungă El toate acele
sentimente umane care ne înmoaie inimile; El porunceşte ca iubirea paternă şi
toate sentimentele binevoitoare dintre fraţi, rude şi prieteni să înceteze;
într-un cuvânt, El îi privează aproape pe oameni de natura lor pentru ca nimic
să nu le stăvilească sfântul zel. De ce este pretinsă o aşa severitate
implacabilă dacă nu pentru ca noi să ştim că Dumnezeu este deposedat de onoarea
Sa, dacă pietatea datorată lui nu primează în faţa tuturor datoriilor omeneşti,
şi că atunci când gloria Sa este afirmată, umanitatea trebuie ştearsă din
memoria noastră” (Schaff, op. cit., vol. VIII, p. 545, 546).
Erasmus
nu a ezitat să
reproşeze Protestanţilor inconsecvenţa lor:
„Cei ce solicită atât ca ereticii să nu fie omorâţi, cu toate acestea au
pedepsit capital pe Anabaptişti, care au fost condamnaţi pentru mult mai puţine
articole şi despre care se spune că au în mijlocul lor o mare mulţime de oameni
convertiţi de la o viaţă foarte rea la una mult îmbunătăţită; şi care, deşi îşi
iubeau nebuneşte opiniile, nu au luat cu forţa nici o biserică, nici o cetate şi
nici nu s-au întărit ei înşişi prin nici o ligă împotriva forţelor principilor,
şi nici nu au alungat pe nimeni de pe moştenirea sau proprietatea
lor”
(Epistolarum de Erasmus, XXXI.
59.
A . D. 1530,
citat de Christian, op. cit., p. 100).
Poziţia lui Hubmaier este comună tuturor Anabaptiştilor. Într-o carte
intitulată Despre eretici şi cei care îi
ard, el pleda nu doar pentru Anabaptişti, dar chiar şi pentru atei şi pentru
turci. „Arderea ereticilor nu poate fi justificată cu
Scripturile. Cristos Însuşi ne învaţă că neghinei trebuie să i se permită să
crească alături de grâu. El nu a venit să ardă, sau să ucidă, ci să dea viaţă,
şi aceasta din belşug. De aceea, noi trebuie să sperăm în îmbunătăţirea
oamenilor atât timp cât ei trăiesc. Dacă nu pot fi convinşi prin apeluri la
raţiune sau prin Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie lăsaţi în pace. Cineva nu poate
fi făcut să îşi vadă erorile nici prin foc, nici prin sabie. Dar dacă este o
crimă să ucizi pe cei ce resping batjocoritor Evanghelia lui Isus Cristos, cu
cât mai mare este crima de a ucide pe cei care expun şi exemplifică cu adevărat
Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de zel aparent pentru Dumnezeu, pentru
bunăstarea sufletului şi pentru onoarea bisericii este o înşelăciune”
(citat de
Christian, p.
102). El continuă: „De aici rezultă că inchizitorii
sunt cei mai mari eretici dintre toţi, din moment ce ei, împotriva doctrinei şi
exemplului lui Cristos condamnă ereticii la foc, şi înainte de vremea
secerişului smulg grâul împreună cu neghina… Şi acum, trebuie să fie clar pentru
toţi, chiar pentru orbi, că o lege de ardere a ereticilor este o invenţie a
diavolului. Adevărul este nemuritor” (Vedder,
op. cit. p. 161).
Anabaptiştii s-au numărat printre primii apărători ai drepturilor
omului. Ei militau pentru toţi oamenii, nu doar pentru cei de aceeaşi credinţă
cu ei. Martirii Anabaptişti, erudiţi iluştri sau ţărani necunoscuţi, au sigilat
cu propriul sânge pledoaria pentru libertate şi puritate. Dacă strigătul lor ar
fi fost ascultat, istoria lumii şi cea a creştinismului în ultimele cinci secole
s-ar fi desfăşurat altfel.
Concluzie
Cine
au fost, deci, Anabaptiştii şi care este locul pe care îl ocupă în istorie?
Bender citează răspunsul dat de Rufus Jones la această întrebare: „Judecând după primirea avută din partea celor aflaţi la
putere, atât în Biserică cât şi în Stat, atât în ţările Romano-Catolice cât şi
în cele Protestante, mişcarea Anabaptistă a fost una din cele mai tragice din
istoria creştinismului; dar, judecând după principiile care au fost puse în joc
de oamenii care au purtat acest nume de reproş, trebuie pronunţată a fi una din
cele mai spectaculoase şi semnificative întreprinderi în memorabila luptă
religioasă a omului după adevăr. A strâns răsplăţile muncii mişcărilor
anterioare, este solul spiritual din care au răsărit toate sectele
non-conformiste, şi este prima vestire clară în istoria modernă a unui program
pentru un nou tip de societate creştină pe care lumea modernă, în special în
America şi Anglia, începuse încet să o realizeze, o societate religioasă absolut
liberă şi independentă, şi un Stat în care fiecare om contează ca om şi îşi
aduce contribuţia în formarea atât a Bisericii, cât şi a Statului”
(Hershberger, op. cit., p. 29).
S-a
împlinit speranţa lui Spurgeon, şi a multora asemenea lui, aceea că „Va sosi probabil timpul în care istoria va fi re-scrisă,
iar Baptiştii calomniaţi din Olanda şi Germania vor fi achitaţi de orice
complicitate la delirurile fanaticilor nebuni…” (Spurgeon, citat de
Richard Cook, The Story of the Baptists, p. 56).
Salutăm sosirea acelor timpuri, şi ne bucurăm că Anabaptiştii sunt
achitaţi, deşi tardiv, de multele calomnii aduse împotriva lor. Salutăm
întronarea drepturilor omului şi a libertăţii de alegere, eliberarea Statului
din servitutea faţă de vreo dogmă religioasă sau politică, şi constituirea unei
societăţi democratice şi compozite.
„Adevărul înfloreşte în libertate”!!!
***
.
Ce
reprezintă însă mişcarea Anabaptistă pentru noi? Un capitol dramatic din
istorie, îngropat însă în praful timpului? În ce măsură doctrinele lor, practica
lor, viziunea lor mai sunt de actualitate?
Philip
Schaff conchide: „Sângele martirilor nu este niciodată
vărsat în zadar. Mişcarea Anabaptistă a fost înfrântă, dar nu distrusă; a
reînviat printre Menoniţi, printre Baptiştii din Anglia şi America şi mai recent
printre congregaţii izolate pe Continent.” (Schaff, op. cit., vol. VIII,
p. 64). Într-adevăr, ei nu au fost distruşi. Spiritul lor este viu şi, prin
succesorii lor, ei încă trăiesc şi ne vorbesc.
Deşi
poziţiile Anabaptiste sunt în mare parte dezertate, ele sunt la fel de actuale
astăzi şi provoacă atacuri la fel de furibunde şi controverse la fel de aprinse
ca în trecut. Urmaşii lor se află astăzi sub acelaşi asediu şi sunt chemaţi să
ia poziţie şi să apere doctrinele predecesorilor lor, doctrinele
Scripturii.
Doctrina Anabaptistă fundamentală – Scriptura ca autoritate finală –
este puternic asaltată. Nicicând autoritatea Bibliei nu a fost mai mult
discreditată şi subminată decât acum. Chiar şi cei ce îşi spun „Baptişti”, care
ar fi trebuit să fie „oameni ai Cărţii”, acceptă doctrine şi practici nebiblice,
părăsind vechea poziţie Anabaptistă. Teologia liberală, care învaţă „odată
mântuit pentru totdeauna mântuit” (omul se mântuieşte printr-o decizie şi apoi
poate trăi cum vrea, căci rămâne mântuit) devine tot mai populară, înlocuind
vechea teologie a uceniciei, cauzând ca standardul spiritual şi moral să fie în
regres constant…
Doctrina separării este puternic asaltată de cei implicaţi în mişcarea
ecumenică. Liderii Baptişti caută şi acceptă sprijinul autorităţilor seculare,
recunosc biserici false ca surori şi colaborează cu ele, trădând poziţia pentru
care predecesorii lor au luptat şi murit! Cei care iau poziţie pentru separare
sunt acuzaţi de legalism, ipocrizie şi îngustime. Aceasta este însă vechea poziţie
baptistă!
Mărturisirea de la
Schleitheim declară: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu
Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar
trebui să o alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege
toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante, întrunirile
şi participarea la slujbele bisericilor lor…” (Noll, op. cit., p.
53).
Bullinger descrie separarea lor din perspectivă Protestantă,
„evanghelică”: „De la început a fost în principal o
problemă de separare cu scopul de a crea o biserică împărţită…, deoarece doreau
să-i abandoneze pe papistaşi şi pe evanghelici… şi să trăiască într-o rânduială
nouă Baptistă, pe care ei o numesc Biserica creştină adevărată şi binecuvântată,
de aceea liderii lor au primit botezul… ca un semn al separării”
(Verduin, op. cit., p. 208)
Mişcarea baptistă modernă se
dezice de această separare, şi cooperează cu „papiştii” şi cu „evanghelicii”.
Făcând aceasta, însă, oare nu abandonează însăşi „ordinea baptistă”, schimbând
astfel taberele?
Botezul era pentru
Anabaptişti un semn al separării, al identităţii. Refuzau să accepte
botezurile practicate de grupurile care nu erau în acord doctrinar cu ei, nu îi
recunoşteau ca biserici adevărate, iar actele lor de cult erau privite ca
invalide. Pentru aceasta au fost urâţi şi persecutaţi de
evanghelici.
Zwingli le spunea: „Alergaţi alături de noi, trăiţi cum vreţi voi de
creştineşte…, dar lăsaţi deoparte re-botezările, căci este limpede ca lumina
zilei că prin acestea faceţi o facţiune!” (Verduin, Ibid.). Care sunt
implicaţiile compromisului oferit de Zwingli? A-l accepta înseamnă a călca o
parte însemnată din Scriptură şi a renega cele mai importante doctrine
ana/baptiste (autoritatea Scripturii – deoarece s-ar accepta sau tolera ceea ce
Scriptura condamnă; întreaga doctrină a bisericii – natura ei, rânduielile,
conducerea, disciplina, etc.; doctrina separării – de autorităţile civile, de
bisericile false, de pretinşii fraţi, etc.).
Prin originea şi doctrinele
lor, Anabaptiştii nu se pot încadra în tabăra Protestanţilor. Luther, Zwingli,
Calvin au încercat să reformeze vechea biserică Catolică pe care o priveau ca
Biserica adevărată, dar pângărită şi coruptă. Asemenea predecesorilor lor,
Anabaptiştii priveau Catolicismul şi apoi Protestantismul ca diferite forme ale
aceleiaşi apostazii. Ei denunţau Reforma ca semi-papalitate, iar doctrinele
reformate ca jumătăţi de adevăruri, considerate mai rele decât eroarea.
Baptiştii nu sunt
Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei care acceptă compromisul lui Zwingli
încetează să mai fie Baptişti, deşi pot păstra numele şi aparenţa. Aceştia pot
fi orice, Protestanţi, Neo-protestanţi, Evanghelici, dar nu Baptişti în sensul
istoric al termenului. Însă nu toţi Baptiştii au acceptat compromisul lui
Zwingli, şi anume, botezul Protestant, „evanghelic”. O minoritate îl refuză cu
aceeaşi încăpăţânare cu care înaintaşii lor Anabaptişti îl refuzau.
Viziunea Anabaptistă ne
cheamă astăzi la atitudine, la luarea unei poziţii. A sta pe aceeaşi poziţie cu
ei înseamnă a trăi o viaţă de ucenicie, de perseverenţă spre sfinţenie, de
separare de rău, indiferent că ar fi activitate lumească, anturaj păcătos sau
doctrină falsă. Înseamnă a te separa de bisericile compromise, apostate şi de a
te uni cu bisericile adevărate ale lui Cristos, care iau poziţie pentru
învăţăturile Sale şi le aplică cu fidelitate în viaţa
cotidiană!
Dacă lupta Anabaptiştilor a
fost greşită, dacă au murit în zadar, să schimbăm taberele, să abandonăm
credinţa Baptistă, căci luptăm contra lui Dumnezeu! Dar dacă au suferit pentru o
cauză dreaptă, pentru adevăr, pentru Dumnezeu, suntem chemaţi să mergem pe
aceeaşi cale, să le urmăm exemplul şi credinţa, căci duce la destinaţia
dorită!
Bibliografie:
Arx, Ildefons
von, Geschichten des Kantons St. Gallen,
Huber und Compagnie, St. Gallen, 1830
Barclay,
Robert, The Inner Life of the Religious Societies
of the Commonwealth, Hodden and Stoughton, Londra,
1877
Braght, Thieleman J.
van, Martyr’s Mirror, Herald Press,
Pennsylvania, 1950
Bromiley, Geoffrey
W., Zwingli and Bullinger, Westminster John
Knox Press, Philadelphia, 1953
Christian, John
T., A History of the Baptists, Vol. 1,
ediţia Bogard Press, 1922
Cook,
Richard, The Story of the Baptists, The Baptist
Standard Bearer, Paris, AR, 2001
Cramp, J. M., A Brief History of the Council of Trent,
Publicat de Daniel Appleton, New York, 1831
Durant, Will şi
Ariel, Civilizaţii istorisite, vol. 18,
Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2005
Estep,William, The Anabaptist Story, Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, MI, 1986
Febvre,
Lucien, Martin Luther, un destin, Ed. Corint,
Bucureşti, 2001
Haskell,
Samuel, Heroes and Hierarchs, American Baptist Publication
Society, Philadelphia , 1895
Hershberger, Guy, The Recovery of the Anabaptist Vision,
The Baptist Standard Bearer, Paris, AR, 1957. Aceasta este o compilaţie de mai
multe scrieri ale unor istorici importanţi ai Anabaptiştilor. Următoarele
scrieri au fost citate în această lucrare: Harold Bender, The Anabaptist Vision; Fritz Blanke, Anabaptism and the Reformation; N. van
der Zijpp, The Early Dutch
Anabaptists; Franklin H. Littell, The
Anabaptist Concept of the Church
Jarrel, W.A., Baptist Church
Perpetuity, publicată de autor, Dallas, TX, 1894
Kessler,
Johannes, Sabbata, vol. 1, Scheitlin &
Zollikofer, St. Gallen, 1866
Liechty,
Daniel, Early Anabaptist Spirituality, Paulist
Press, New York, 1994. Aceasta este o compilaţie de scrieri originale ale mai
multor lideri Anabaptişti traduse în limba engleză. Următoarele scrieri au fost
citate în această lucrare: Thomas Manz, Letter from Prison; Hans Hut, On the Mistery of Baptism; Hans Denck,
Divine Order
Lindberg,
Carter, The Reformation Theologians, An Introduction
to Theology in Early Modern Period, Blackwell Publishing,
Oxford ,
2002
Littell,
Franklin H., The
Anabaptist View of the Church, The Baptist Standard Bearer, Paris, AR,
2001
Loewen,
Harry, Luther and the Radicals: Another Look at some Aspects of the Struggle
Between Luther and the Radical Reformers, published by Wilfrid Laurier
University Press, Waterloo , ON,
1974
Mennonite
Encyclopedia, www.gameo.org
Mosheim, Johann
L., Institutes of Ecclesiastical History,
William Tegg, Londra, 1867
Neander,
Augustus,
Lectures on the Christian Dogma, Vol. II, published by Henry G. Bohn, London,
1858
The New Schaff-Herzog
Encyclopedia of Religious Knowledge, Grand
Rapids, MI: Baker Book House, 1951, Vol. 1, Christian
Classics Ethereal Library
Noll, Mark A., Confessions and Cathechisms
of the Reformation, Regent College Publishing, Vancouver, BC, 2004. Din această lucrare
s-au citat Cele Şaizeci şi şapte de
articole ale lui Ulrich Zwingli (1523), Mărturisirea Anabaptistă de
la
Schleitheim (1527), Mărturisirea
luterană de la
Augsburg
(1530)
Robinson,
Robert, The History of Baptism, Press of Lincoln
and Edmands, Boston, 1817
Schaff,
Philip, History
of the Christian Church, Ed. a
doua revizuită, vol. VII şi VIII. Christian Classics Ethereal Library, www.ccel.org
Snyder, C. Arnold and Linda
Agnes Hubert Hecht, Profiles of Anabaptist Women:
Sixteenth Century Reforming Pioneers, Publicată de Wilfrid Laurier
University Press, Waterloo, ON, 1996
Vedder,
Henry, A Short History of the Baptists, The
American Baptist Publication Society, Philadelphia ,
1958
Verduin,
Leonard, The Reformers and their Stepchildren,
Eerdman’s Publishing Company, Grand
Rapids ,
1964
Williams, G. şi Mergal A., Spiritualist and Anabaptist Writers,
Westminster John Knox Press, Philadelphia, 1957. Aceasta este o compilaţie de
mai multe scrieri ale celor mai importanţi lideri ai Reformei Radicale.
Următoarele scrieri au fost citate în această lucrare: Conrad Grebel, Letters to Thomas Muntzer; Hans Denck,
Whether God is the Cause of Evil;
Balthasar Hubmaier, On Free
Will
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu